Eschil

Eschil (525 î.Hr.—456 î.Hr.; greacă: Αἰσχύλος) s-a născut la Elefsina în anul 525 î.e.n. Tatăl său se numea Ephorion şi era descendent dintr-o familie nobilă şi înstărită.

A participat la Bătălia de la Marathon (490 î.Hr.) şi Salamina (480 î.Hr.) împotriva perşilor, unde a dat dovadă de curaj şi devotament. Este supranumit "părintele tragediei universale". Tragediile lui Eschil prezintă conflicte puternice, bazate pe subiecte simple şi concentrate, realizate într-un ton grav, iar eroii se află în luptă cu destinul, manifestat prin intermediul zeilor. Eschil a considerat drama (tragedia) un instrument de propagandă naţională, o modalitate capabilă să trezească spectatorilor sentimente de care el însuşi era profund animat: dragostea de patrie, cultul virtuţii, supunerea faţă de zei. Eschil a introdus al doilea actor şi a restrâns partea lirică în favoarea celei dramatice. A scris peste 90 de piese din care s-au păstrat doar 7: trilogia “Orestia” care cuprinde “Agamemnon”, "Choeforele" (Choeforoi) şi "Eumenidele" (Eumenides), "Cei 7 contra Tebei" (Hepta epi Thebas), "Prometeu încătuşat" (Prometheus desmotes) şi "Perşii" (Persai). Eschil a murit în anul 455 î.Hr. la Gela (Sudul Siciliei).

“Perşii” este singura piesă cu subiect istoric care s-a păstrat. Eschil a fost inspirat de actualitate după ce a participat activ la război, la bătăliile de la Maraton şi Salamina. Piesa este scrisă în 472 iar subiectul este povestea morţii unui imperiu şi a unei civilizaţii. O civilizaţie împlinită, aflată la apogeu, dar care, sufocată de propria bogăţie şi plenitudine, şi-a pierdut resursele vitale şi refuză să-şi vadă propria vulnerabilitate. Opera lui Eschil relevă sensuri profunde, existenţiale: cumplita şi neaşteptata înfrângere a puternicei maşini de război persane, la Salamina, de către o armată grecească puţin numeroasă, nu aduce cu sine doar năruirea fantasticelor ambiţii de cucerire ale unui imperiu, ci şi agonia unei culturi şi a unei civilizaţii care a avut orgoliul invincibilităţii sale. Crezându-se atotputernic, venerându-se pe sine ca pe un zeu, având convingerea că a adus visul de aur pe pământ si refuzând dreptul la existenţă al celor care nu sunt aidoma lui, omul acestei civilizaţii îşi semnează propria condamnare la pierire.