Eugen Lovinescu

Biografie şi Bibliografie

 -
Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni - d. 16 iulie 1943) a fost critic şi istoric literar, teoretician al literaturii şi sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier şi nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu[necesită citare]. Este autorul teoriei Sincronismului şi al Mutaţiei valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că şi-a susţinut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din Bucureşti, fost profesor al Colegiului National Mihai Viteazul din Bucuresti.

Studii

Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile Liceului internat din Iaşi (1896-1899). Este licenţiat al Facultăţii de limbi clasice a Universităţii din Bucureşti, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor de liceu la Ploieşti (1904-1906) şi la Bucureşti.

Activitatea publicistică

Debutează publicistic în suplimentul literar al Adevărului (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 îşi începe colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat în 1905 cu articole despre scriitori sămănătorişti şi poporanişti (Octavian Goga, Şt.O.Iosif, Alexandru Brătescu-Voineşti, Popovici-Bănăţeanu, I.Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volume de debut Paşi pe nisip..., apărute în 1906. În această perioadă a activităţii sale, preocupat fiind de mişcarea literară de la Sămănătorul, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga şi Garabet Ibrăileanu.

Activitatea de cercetare

Între 1906-1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obţine titlul de doctor în litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire; lucrare suplimentară: Les voyageurs français en Grece au XIX-e sičcle (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet.

Colaborează la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu între anii 1907-1909 şi publică primele două volume de Critice (I, 1909; II, 1910).

În această perioadă publică monografiile Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913), „Gh. Asachi„ (1921). Încearcă, dar fără succes, să intre în învăţământul universitar, la Iaşi (unde în iunie 1912, în urma unui concurs, îi este preferat Garabet Ibrăileanu) sau la Bucureşti (unde în 1913 criticul îl suplineşte pe Pompiliu Eliade cu un curs despre romantism).

Patronează - până la sfârşitul vieţii - cenaclul Sburătorul şi este director al revistei literare Sburătorul(1919-1922; 1926-1927).

Anii de ucenicie

Puţini au avut de la început şi într-o măsură atît de hotarîtoare, ca E. Lovinescu, conştiinţa vocaţiei critice. Adolescent aproape, citise foiletoanele lui Emile Faguet din Revue de deux mondes şi crescuse, cum singur mărturiseşte undeva, cu Criticele lui Maiorescu pe masă. Critica a fost, aşadar, pentru el o fatalitate. La vîrsta cînd alţi tineri sînt atraşi de poezie (de cele mai multe ori din necesităţi pur sentimentale) sau devoreaza proza cu subiecte poliţieneşti, singuraticul elev de la Liceul Internat din Iaşi urmarea cu prematură seriozitate dezbaterile literare şi întocmea el însuşi note şi cugetării critice, dovedind pasiune pentru o disciplină în contradicţie, de pe acum, cu temperamentul lui elegiac, contemplativ, E. Lovinescu ne invită să căutăm originea criticii sale în straturile... muzicale ale sufletului, în stările de conştiinţă nediferenţiate, misterioase: chip de a spune că în alcătuirea unei personalităţi critice intră, în afara de informaţia bogată, inflexibilitatea morală şi un element afectiv, muzical, fără de care voinţa de a scrie e paralizată şi orice activitate literară fără sens.

Concepţia sa critică

Criticul nu e cum crede toată lumea produsul unei culturi, ci, înainte de orice, expresia unei sensibilităţi originale, un creator care se caută pe sine comentînd pe alţii. E. Lovinescu vorbind de vocaţia sa critică, în sensul de mai înainte, indica izvorul misterios, stările chinestezice din care pornesc toate construcţiile sale critice şi ideologice. Exagerînd în sensul impresioniştilor, Lovinescu tinde de fapt să destrame concluzia după care, atunci ca şi acum, criticul nu e, în cel mai fericit caz, decît fructul unui sistem ideologic, un individ cu ochelarii bine înfipţi pe nas. În judecata celor mai mulţi, el e sticletele care, venit tîrziu în faţa creatorului biblic, după ce culorile primordiale se sfîrşiseră, a fost uns cu ceea ce rămăsese de la celelalte păsări mai norocoase.

Avînd despre sine şi, în genere, despre critică altă înţelegere şi preţuire, Lovinescu a respins de la început prejudecăţile unei activităţi facile care parazitează pe marginea textelor. Convingerea lui sigură e că un critic se naşte, şi nu se face. Cultura desăvîrşeşte ceea ce natura însămînţase de mult, şi între poet şi critic nu e o diferenţă esenţială din moment ce în orice rînd scris intră cu necesitate un accent muzical. În ceea ce priveşte expresia, critica are, iarăşi, posibilităţile oricărui alt gen: talentul individual dă, singur, măsura originalităţii cu observaţia că, spre deosebire de poet, criticul operează cu simboluri intelectuale, aduse la înţelegerea cititorului prin alegorii spirituale, disocieri, comparaţii edificatoare uşor de prins.

Cu aceste convingeri, critica lui E. Lovinescu va porni nu numai dintr-o conştiinţă ideologică şi estetică, ci din necesitatea de a elibera, sub forma expresiei critice, un fond de nelinişti spirituale şi afective, dintr-o necesitate — altfel spus — de confesiune. Sensul tragic al acestei experienţe iese din contradicţiile ce apar, în chip fatal, între rigorile genului critic şi disponibilităţile sufleteşti elegiace ale intelectualului moldovean care poartă în celula intimă a fiinţei sale morale spiritul de resemnare şi plăcerea purei contemplaţii. Dar cum şi altădată au ieşit din suflete elegiace mari polemişti, fu dat şi lui E. Lovinescu să învingă, prin exerciţiu critic, piedicile pe care temperamentul le-a pus în calea unei profesiuni aspre. Din moldoveanul resemnat, copleşit de ideea morţii, cu o reală inapetenţă de viaţă, a ieşit un polemist în linie maioresciană, rar egalat în epocă. Scepticismul moral şi relativismul estetic sînt, cu adevărat, expresii ale spiritului său hrănit de operele antichităţii, dar, printr-o paradoxală convertire de valori, în comentariu critic ele s-au transformat din forţe defensive în pîrghiile unei acţiuni critice agresive, negatoare, la început, în opoziţie mai totdeauna cu opiniile curente. Peste această dramă temperamentală pe care o lungă carieră critică n-o va destrăma cu totul, se va ridica alta ce ţine de condiţia generală a criticului. E. Lovinescu reprezintă, într-un anumit sens, expresia ei cea mai tragică.

Primele studii

Cea dintâi manifestare critică a lui E. Lovinescu e o dizertaţie asupra Perşilor lui Eschil (o lucrare de seminar publicată în foiletonul literar al Adevărului din 1904, condus de Radu Rosetti). Criticul a debutat, aşadar, ca... ploieştean.

În studiile sale clasice, tînărul moldovean, copleşit prematur de ideea zădărniciilor lumeşti, aflase o preocupare spirituală potrivită temperamentului său. Critica aduce cu sine un spirit activ în contradicţie cu inerţiile morale ale omului. De la întîiul rînd despre contemporani, criticul a trebuit, aşadar, să se disocieze, să înăbuşe aspiraţii de alt ordin şi să se decidă la o grea jertfă. Critica nu se poate ridica decât pe un sacrificiu de sine.

În toate însemnările biografice ale criticului (Memorii, Aqua forte— schiţa biografică din 1942 semnată Anonymus Notarius) revine, în ceea ce priveşte axa sa morală, ideea izolării şi a nevoii de interiorizare încît, cunoscînd afecţiunea şi plăcerea de a comunica a criticului care a condus timp de două decenii un cenaclu zgomotos şi a primit în fiecare după-amiază veleitari de toate chipurile, vine întrebarea dacă omul avea, cu adevărat, dorinţa de a trăi retras şi dacă nu e vorba de obişnuitul bovarism al scriitorului.

Cine citeşte însă întinsa operă a lui E. Lovinescu constată că melancoliile nu sînt simulate: omul nu poartă mască, şi seninătatea lui se ridică pe mari nelinişti, sugerate şi în romanele sale, pe nedrept ignorate. Depăşind condiţia genului, criticul împinge reflecţia peste marginile analizei, gîndind lucrurile în perspectiva eternităţii. Dar cum pe acest teren faptele capătă mari umbre, individul apare ca o cugetătoare furnică în imensitatea universului. La scepticismul moral al tînărului, se asociază, prin frecventarea culturii şi meditaţia asupra destinului individual, o filozofie în faţa mecanismelor complicate ale existenţei. De aici decurge o atitudine de rezervă principală faţa de orice fapt, transformată, în critică, într-o atitudine neîncrezătoare faţă de valori. Ar fi desigur o exagerare a explica scepticismul critic al lui E. Lovinescu, în faza de început a activităţii sale, printr-o atitudine morală, e drept, constantă, şi, deci, esenţială. Scepticismul are mai întii, izvoare spirituale; porneşte dintr-o neîncredere în eternitatea valorilor, dar relativismul său estetic, stimulat şi de Emile Faguet şi Anatole France e hrănit şi de rezerva morală, a omului timorat de fenomenele vitale.

Prin chiar profesiunea lui, criticul duce o viaţă retrasă, el nu are propriu-zis prieteni ca toată lumea şi trece, cînd atitudinea lui morală e inflexibilă (şi nu poate fi altfel!), drept om rău, deoarece sacrifică relaţiile amicale în favoarea judecăţii estetice. Cu rare excepţii, E. Lovinescu nu s-a abătut de la această linie, fundamentală pentru destinul criticii, începînd prin a formula rezerve faţă de opera foştilor camarazi de şcoală. De la primele comentarii el îşi cîştigă, astfel, o libertate a opiniilor, fără de care autoritatea critică e de neînţeles. Îndată după Titu Maiorescu el devine în cîmpul criticii personalitatea cea mai proeminentă. Dar autoritatea lui nu s-a impus, ca aceea a lui Maiorescu, de la început. Mai trăia încă, la 1905, spiritul director al junimiştilor şi se impusese Nicolae Iorga, personajul central al mişcării literare din primul deceniu al veacului nostru.

Universitatea

În momentul în care Eugen Lovinescu se înscrie la Universitatea din Bucureşti (1899), secţia clasică, învăţământul bucureştean era dominat de figurile unor profesori ca T. Maiorescu şi N. Iorga. Cel dintîi cunoştea faza regalităţii sale critice, cel de al doilea oferea, cum va spune E. Lovinescu mai tîrziu, “spectacolul impresionant al unei adevărate gigantomanii intelectuale. Tînărul”, descins în sala de cursuri a viforosului istoric, asistă, fascinat, la prăbuşirea lui Tocilescu, Urechia, Xenopol, Haşdeu, sub biciul de foc al noului profet hotârît să alunge „fariseii" din templul culturii. Opus şi ca temperament şi ca mod de a înţelege acţiunea criticului în cultură, T. Maiorescu se impunea prin claritatea şi echilibrul cugetării, frumuseţea clasică a limbajului. Fără a avea obligaţii stricte, E. Lovinescu urmăreşte ambele cursuri, fără a recunoaşte, acum şi mai tîrziu patronatul spiritual al vreuneia dintre personalităţile epocii. De structură maioresciană, el îşi păstrează o libertate de spirit care îi va pune, nu o dată, în contradicţie cu opiniile junimiştilor.

Împrejurările l-au pus în cîteva rânduri în contact cu Titu Maiorescu, mai întâi la un congres al profesorilor de latină, apoi în timpul colaborării la Epoca: întâlniri nerevelatorii, aproape protocolare, fără angajamente din nici o parte. Formaţia maioresciană a lui E. Lovinescu va ieşi din contactul nu cu omul sobru, încă în cercul prieteniilor sale politice şi literare, ci cu opera critică, singura de altfel esenţială. A trăi în preajma unei mari personaltăţi e, desigur, un privilegiu, dar nu hotărâtor pentru destinl intelectual. Nu totdeauna elevii cei mai buni sînt şi cei mai apropiaţi. Continuatorii în linie estetică ai lui Maiorescu nu s-au recrutat din rîndul tinerilor care, la 1900, înconjurau cu mare stimă pe profesorul de logică şi se bucurau de sprijinul lui în cariera universitară. Dintre aceştia au ieşit cîţiva istorici, geografi, organizatori de reviste, etnografi şi memorialişti, dar, cu excepţia lui Dragomirescu, aproape nici un critic literar notabil. Adevăratul maiorescian este E. Lovinescu, colaborator fără pasiune al Convorbirilor literare, reticent la început faţă de numeroşii elevi ai criticului, adversarul lor necruţător, mai tîrziu. Sînt, apoi, puţine senmnele de preţuire din partea lui Maiorescu faţă de incomodul foiletonist de la Epoca. Cîteva adnotaţii favorabile pe marginea dramei ibseniene De peste prag (1906) şi... cam atît.

E. Lovinescu, în schimb, crescut în stima şi admiraţia lui Maiorescu, format intelectualiceşte în spiritul junimismului, va pune preţuirea sa pe singurul teren posibil pentru un critic: acel al ideilor fundamentale. Maiorescianismul său e, deci, structural. Încă din foiletoanele din Epoca despre Sadoveanu şi literatura romantică ţărănească se observă spiritul Criticelor maioresciene în problemele estetice esenţiale. În formaţia critică a lui Lovinescu au intrat insă şi alte elemente. Contactul cu literatura franceză a fost, după acela cu opera critică a lui Maiorescu şi scrierile antichităţii, decisiv pentru orientarea gustului său. Pînă a ajunge la Paris, pentru a face studii de specialitate, călătoreşte în Grecia (1902 — într-o excursie organizată de Gr. Tocilescu) şi în Germania, la München.

Îl atrăgea aici cursul lui Furtwangler şi are în vedere un studiu asupra lui Horaţiu în decursul veacurilor, abandonat în circumstanţe pe care le va nara în Bâizu — roman în bună parte autobiografic. Se îmbolnăveşte de piept şi ideea morţii pînă atunci doar temă de meditaţie, devine o realitate sîcîitoare. Sentimentul zădărniciei, cunoscut mai dinainte, se adînceşte şi, împăcat cu omul aşteaptă fără să dispere împlinirea sorţii. Iarna şi-o petrece la Florenţa, iar în 1906, toamna, se pregăteşte să plece la Paris. Scrisese, între timp, mult, iar în 1906 apare cu două volume de critică: Paşi pe nisip...; o dramă în trei acte: De peste prag şi o Carte de citire şi gramatică pentru clasa a III-a.

Plecarea la Paris

Una peste alta, Lovinescu era, în momentul plecării sale în Franţa, autor a cîteva volume de specialitate, a două volume de critică şi a unui manual şcolar, primul dintr-o lungă serie. Boala şi conştiinţa morţii apropiate nu-l vor împiedica, aşadar, să scrie într-un ritm care în epoca maturităţii va duce la producţia de trei-patru volume pe an. Ritm normal de lucru pentru alte literaturi, neobişnuit la noi unde criticul îşi epuizează dialectica lui cea mai fină în discuţiile de cafenea. Şi din acest punct de vedere E. Lovinescu va impune în critica românească o etică a muncii, va face din critică o profesiune intelectuală, cu indatorirea de a se pronunţa despre toate scrierile literare dintr-o epocă.
[modifică] Paşi pe nisip

Era, la 1906, E, Lovinescu, un critic format, cu o concepţie estetică fixată în elementele ei de bază? Cine citeşte "Paşi pe nisip...", opera diletantică, de frivolitate galică, cum îi zice chiar autorul, are surpriza de a descoperi un Lovinescu sceptic şi facil, totuşi nu atît încît să nu se observe fineţea gustului şi mobilitatea spirituală: două însuşiri esenţiale pentru critică, totuşi nu suficiente pentru a da şi autoritate. Concepţia lui Lovinescu porneşte mai degrabă din neîncrederea în orice concepţie organizată într-un sistem. El face operă de beletrist în critică, vehiculînd cîteva idei sănătoase. Impresionismul său se va structura în anii studiilor la Paris, rodnici pentru E. Lovinescu (publică la Convorbiri critice, Viaţa românească, incidental la Protestarea şi Viaţa literară şi artistică).

Ajungînd la acest punct, să cădem de acord dimpreună cu criticul că biografia se confundă cu bibliografia operei. Documentele dinafară scrierilor nu relevă alte elemente în ceea ce priveşte viaţa omului, fixată la temelia construcţiilor critice. Aceasta nu înseamnă că omul nu interesează şi că viaţa lui interioară e comună. Sincer e să recunoaştem că sînt scriitori care au biografie şi alţii care nu au. Eminescu, Macedonski au o biografie, Bacovia — nu. Cunoaşterea vieţii de zi cu zi a celui din urmă nu aduce nimic revelator pentru înţelegerea operei. Biografia lui reală e opera, în straturile căreia s-au zidit evenimentele intime. Are, mă întreb, criticul, în genere, biografie? Dacă participă ca Maiorescu şi N. Iorga la viaţa politică: da — opera nu explică totul şi biografia se poate întocmi. Maiorescu are şi o biografie intimă, cea din însemnările zilnice, alta decît cea pe care o exprimă Criticele.

Lovinescu e zidit întreg în opera lui, critică, şi viaţa intimă nu explic aproape nimic Biografia lui reală nu e, deci, cea care înregistrează data naşterii, a căsătoriei şi a morţii, ci viaţa operelor în care intelectualul a intrat cu toate-emoţiile sale. Contemporanii semnalează un Jurnal, necunoscut azi, în care criticul îşi nota impresiile. Pot fi ele altele decât acelea din Memorii, Aqua forte şi celelalte scrieri critice în care cea mai însemnată parte a biografiei (viaţa morală şi spirituală) intră ca o jertfă voluntară în alcătuirea lor intimă? Greu de acceptat că E. Lovinescu e altul în intimitate, decît cel din cărţile sale, unde schimbările de umoare sunt totdeauna vizibile. Confundîndu-se cu viaţa cărţilor, singura biografie reală pentru cititor, biografia lui Lovinescu înregistrează câteva momente capitale sau, cum le va spune criticul, faze ale activităţii. Nu le putem analiza aici, în amănunt. Să reţinem, înainte de a vedea mai în-deaproape concepţia critică a lui Lovinescu în lungul ei proces de elaborare, cîteva date din viaţa spirituală a criticului.

Doctoratul parizian

În anii pregătirii doctoratului, la Paris, colaborează la Convorbirile critice ale lui Mihail Dragomirescu cu foiletoane de un graţios scepticism intintelectual. Acestea vor intra, apoi, în primele volume de Critice. Lucrarea de doctorat (Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire) e prefaţată de Emil Faguet, punctul de atracţie, la acea dată, în viaţa intelectuală a Parisului. Ca lucrare complementară, Lovinescu prezintă volumul Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle], prefaţat şi aceasta de o autoritate universitară, Gustave Fogères. Din comisia de doctorat face parte şi celebrul critic literar Gustave Lanson. Titlul i se acordă, şi, în 1910, Lovinescu se întoarce definftiv în ţară. În vara anului 1909 scrisese, în vacanţa petrecută la Fălticeni, un studiu mal întins despre Grigore Alexandrescu, în intenţia, bănuim de a-şi netezi calea spre universitate. Lovinescu intuieşte utilitatea sintezelor critice şi înaintea lui G. Călineseu, introduce în studiul autorilor clasici examenul estetic. După Grigore Alexandrescu, alţi doi autori sînt citiţi şi comentaţi cu un ochi critic mai atent: Costache Negruzzi (monografia apare în 1913) şi Gheorghe Asachi (1921).

Arta impresiei

În 1910, ţine la Universitatea din Bucureşti o lecţie de deschidere privitoare la Critica şi istoria literară, unde defineşte metoda impresionistă (arta de a surprinde, în operă caracteristicul - semnificativul şi de a-l reliefa printr-o expresie adecvată) şi rigorile istoriei literare, o ştiinţă, aceasta, complexă, la îndemîna spiritelor cultivate. Sînt, aici, idei pe care Lovinescu le va abandona mai tîrziu. În faţa spiritelor academice (decanul facultăţii era Ion Bianu) criticul se arată mai concesiv, dar simpatia pe care o arată metodelor tradiţionale ale istoriografiei şi preţuirea pentru scriitori mai vechi nu înduioşează împietritul suflet universitar. Lovinescu, intrind de la început în conflict cu puternicul N. Iorga şi cu alte autorităţi universitare (perseverent împotriva lui Lovinescu va fi Ovid Densuşianu) nu e acceptat, nici acum, nici mai târziu, deşi avea mai mult poate decît oricare altul din generaţia sa însuşirile necesare. E pentru puţină vreme profesor la Iaşi (în circumstanţe pe care criticul le va povesti, cu lux,de amănunte, în Memorii), dar în 1912 e înlocuit, în urma unor aranjamente politice locale, cu Garabet Ibrăileanu.

Marginalizarea sa

De la această dată relaţiile cu animatorul Vieţii româneşti se înrăutăţesc şi, pînă la sfîrşit ele vor cunoaşte toate formele polemicii autohtone. E. Lovinescu a rămas însă un simplu profesor de latină la liceul Matei Basarab din Bucureşti toată viaţa sa. Nu ştim, azi, dacă trebuie să regretăm sau nu ţinerea lui Lovinescu departe de Universitate şi de Academie. E, desigur, la mijloc o mare nedreptate, nu singura, fireşte, ce s-a făcut în cultura română, căci în timp ce nume azi cu desăvîrşire uitate au ocupat fotolii academice sau au ţinut în faţa amfiteatrelor goale lecţii plicticoase, mediocre compilaţii, multe spirite înalte au fost sistematic respinse de la orice recunoaştere. Cînd Tudor Arghezi e respins (în 1927, anul apariţiei Cuvintelor potrivite), de la premiul naţional de poezie în favoarea obscurului Alfred Moşoiu, faptul ne poate umple de înţelepciune. I s-a făcut, deci, lui Lovinescu o mare injustiţie, prima dintr-o lungă serie. Dar poate că această nedreptate să fi hotărît mai repede spiritul său să îmbrăţişeze cariera de critici literar.

Dezlegat de obligaţii protocolare, Lovinescu s-a dedicat unei discipline care nu se poate înţelege fără auzonomie morală. A fost deci critic, nimic mai mult, dar nici mai puţin, va spune chiar el, odată, într-o clipă de confesiune amară. A dus adică o existenţă socială obscură (simplu profesor secundar de limba latină), n-a făcut politică şi-nu s-a bucurat-de nici o favoare oficială. A scris articole în fiecare săptămînă şi după război, cînd omul a ajuns la un echilibru moral mai durabil şi situaţia materială i s-a consolidat, ritmul său de lucru e de trei-patru volume pe an. A creat astfel o operă întinsă, neegalată, ca volum, în critica romănească şi rar egalată şi în ce priveşte calitatea speculaţiei şi a expresiei critice. In ce priveşte obiectul foiletonului, Lovinescu nu are prejudecăţi: scrie despre tot şi comentează, la început, orice îi cade sub ochi: Matilde Serao, Panait Cerna, Benvenuto Cellini şi I. A. Bassarabescu, Antoi Fogazzaro şi Vasile Pop, Contesa Ana de Noailles şi Mihail Sadoveanu, într-un stil disociativ, fluent, agreabil la lectură. Colaborează, la Convorbiri literare, la Noua revistă română, Flacăra, Rampa. Volumele Critice III şi IV (1915, 1916), în care adună comentariile publicate în aceşti a se concentrează în jurul a cîtorva idei estetice mai generale. Concepţiile de mai tîrziu ale criticului, privitoare la obiectivarea epică şi intelectualizarea poeziei, le aflăm aici.

Lucrări de sinteză

După 1922, Lovinescu trece la lucrări de sinteză, şi cea dintîi e Istoria civilizaţiei române moderne (1924 – 1925), în trei volume solid documentate. Criticul explică, aici, procesul de formaţie şi de evoluţie a civilizaţiei române, din alt punct de vedere decît acela al junimiştilor. La baza acestui proces se afla legea imitaţiei, potrivit căreia societăţile înapoiate suportă o fecundă influienţă din partea celor avansate. E vorba de un proces în doi timpi: mai întîi simularea şi, în aldoilea rînd, stimularea. Tendinţa e ca popoarele mici să devină sincronice, să ajungă adică, din urmă, prin imitaţie, popoarele aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. Luată din sociologia lui Gabriel Tarde (Les lois de l’imitation), idea imitaţiei e aplicată la fenomenul românesc, şi din cercetarea actelor politice şi culturale Lovinescu deduce că civilizaţia română modernă începe în clipa în care pătrund în Principatele Române primele semne ale spiritului occidental. Procesul de formaţie debutează, aşadar, printr-o imitaţie a formelor, odată cu penetraţia ideelor înnoitoare ale Apusului. Societatea românească întoarce atunci spatele inerţiei orientale şi, împrumutînd formele, creează premisile pentru a apărea fondul. Fenomenul fomelor fără fond, de care vorbesc şi junumiştii, e, aşadar, real dar, spre deosebire de aceştia, Lovinescu îl consideră inevitabil şi creator.

Junimiştii, socialiştii, mai tîrziu poporaniştii şi sămanatoriştii s-au opus acestui proces, fatal în condiţiunile noastre, de unde, observă Lovinescu, lipsa de convergenţă dintre dezvoltarea socială şi evoluţia culturii. Această din urmă e, prin rezistenţă faţă de noile forme, reacţionară, în contra timp cu tendinţa de evoluţie a societăţii.

Acestea sînt, pe scurt, ideile lui Lovinescu, argumentate pe larg în Istoria civilizaţiei. Lucrarea întîmpină, de la început, protestul specialiştilor. Autorul e declarat, de îndată, amator, neprecepător adică, în materie, şi întinsa istorie e trecută la capitolul curiozităţilor „beletristice". Alţii o ignoră, iar sociologii din cercul Vieţii româneşti o consideră o replica „voluminoasă" la spiritul critic al lui Garabet Ibrăileanu. Cu această Lovinescu se înîlneşte, e adevărăt, în cifevă puncte, dar se desparte în numeroase altele. Sînt, fireşte, discutabile multe idei în această sociologie scrisă într-un stil ce cucereşte de la început şi menţine trează curiozitatea noastră pînă la sfîrşit, deşi lucrări de această natură nu incită, de regulă, spiritul nostru la contemplaţie. Există totuşi, ca să ne referim la una din ideile cărţii, o tradiţie... a progresului, să-i spunem aşa, în Ţările Române, şi contactul cu Occdentul începe cu cîteva secole în urmă. Penetraţia ideilor revoluţionare nu e, apoi, fără legătură cu apariţia de factori stimulatori în cîmpul social. O civilizaţie nouă nu poate apărea pe un teren gol, şi, fiind vorba de civilizaţie română modernă trebuie spus că ea s-a constituit nu prin negaţia radicală a tradiţiei (puternică în straturile de jos ale poporului), ci prin integrarea ei.

Interpretarea lovinesciană e şi în alte puncte discutabilă, dar cum în astfel de chestiuni soluţia satisfăcătoare pentru toţi nu e cu uşurinţă de aflat, să ne mulţumim a observa, din punctul nostru de vedere, puterea ei de seducţie intelectuală. E, în fond, un poem al speculaţiei ideologice, şi, de o privim şi alt fel, ca încercare de a crea o doctrină unitară, cu legi care să explice fenomene din mai multe domenii, ea reprezintă un fapt spitual impunăzor. Preocuparea lui Lovinescu e dea pune în acord evoluţia socială cu cea culturală, artistică, şi punctul său de vedere e că acestea două relaţii se supun, deopotrivă, legii sincronismului.

Istoria literaturii române contemporane, (I, II, III, IV, VI, 1926 - 1929) sintetizată, apoi, într-un singur volum 1937, urmăreşte consecinţele acestei legi în literatura de după 1900. Sinteza se constituie în bună parte din materialul Criticelor, reluate, acestea din urmă, în mai multe ediţii. Se adaugă puncte de vedere noi asupra autorilor şi portrete critice pe care, sub latura morală, Lovinescu le va dezvolta în Memorii, I, II, III (1930, 1932, 1937) şi Aqua forte. În acestea din urmă, criticul îşi urmăreşte formaţia sa, într-un chip care surprinde prin luciditatea sipiritului. E vorba, în fapt, de o operă delectabilă de moralist. Ce izbeşte de la început scepticizmul superior al memorialistului, ideea mai adîncă a zădărniciei şi conştiinţa foarte acută (în Aqua forte, mai ales) a morţii. O confesiune amară se constituie în aceste pagini pline, altfei, de verva, de ironie fină şi atingătoare.

Memorialistul

S-a discutat despre subiectivitatea memorialistului şi cîteva dintre spiritele mai inclemente (între ele Camil Petrescu) au protestat în articole de o descurajantă agresivitate. Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile (1933) e un asemenea pamflet, nici primul, nici ultimul de care Lovinescu a trebuit, în lunga sa carieră, să ia cunoştinţă cu o amărăciune ce ştie să se convertească — însă, la timp — într-o atitudine de luptă. Adesea, adversarii se recrutează din rîndul foştilor sburăturişti, iritaţi, într-o pricină sau alta, de opiniile criticului. Ion Barbu contestă ideia sincronismului şi pune sub semnul întrebării armătura teoretică a volumului despre evoluţia poeziei române. G. Călinescu indică obiecţiuni asupra metodei critice lovinesciene, şi, în ce priveşte studiile junimiste, e de părere că acestea sînt cu desăvîrşire fără valoare (T. Maiorescu e „mai degrabă o eroare") etc. Îi contestă priceperea şi, coborînd la pamflet, numesc pe Lovinescu „marele-eunuc" al literilor române. Duşmanii reali ai criticului îi urmăresc articolele, cu o intere tradusă, tot aşa, în e agresive, insultătoare. La acestea criticul răspunde totdeauna stăpînire de sine şi superioară ironie îngăduitoare. Efectul neînchipuit, şi chiar atunci cînd dreptatea nu e întru totul partea sa argumentaţia e seducătoare. Lovinescu e, indiscutabil, mare polemist, şi Memoriile cuprind pagini de o savoare unică in literatura română.

După 1930, preocupările lui Lovinescu merg, în afara memoralisticii, spre literatura propriu-zisă şi spre istoriografia literară, interesul pentru beletristică era mai vechi, şi după drama ibseniana: De peste prag (1906) urmează volume de nuvele, scenete, poezii, romane unele reluate sub diverse titluri (Aripa morţii, Comedia dragostei, Lulu, Viaţa dublă).

Două cicluri sunt, de reţinut: ciclul Bâzu (Bâzu, 1932; patru, 1932; Diana, 1956; Acord final, publicat în Revista Fundaţiilor Regale) şi ciclul Eminescu, cuprinzînd Mite (1934) şi Bălăuca (1935). Cele dintâi sînt, pînă la un punct, opere autobiografice: în solitarul, inadaptabilul Bâzu, scriitorul mărturisind a se prefigura pe sine. Materia epică de aici e aceea a nuvelisticii române de la începutul secolului, tratată însă cu mai mare luciditate estetică. Aceasta face ca faptele să se organizeze într-un simbol mai general, cum e acela al morţii sau al ratării în iubire. În cele două cărţi despre Eminescu sînt folosite documente, dar şi numeroase legende în legătură cu viaţa sentimentală a poetului. G. Călinescu găsea cărţilor meritul de a comunica graţios profanilor documente rare, greu accesibile altfel.

E, în fapt, o negaţie inteligentă, cordială a romanelor, şi Lovinescu, înţelegînd seriozitatea obieoţiei şi, poate, temeinicia ei, a simţit nevoia să le apere. Să recunoaştem, oricite obiecţii am avea faţă de speţa uşuratică a biografiei romanţate, preocuparea la E. Lovinescu de a surprinde o dramă metafizică în circumstanţele vieţii comune. Pusă mai mult teoretic, acestei drame nu i se află totdeauna expresia literară adevărată, şi cartea împinge curiozitatea noastră spre alte lucruri mai lumeşti, cum ar fi iubirea pentru Mite Kremnitz, uşoara rivalitate a lui Maiorescu, pasiunea pentru Veronica Micle sau pasiunile adiacente, pasagere, pe care poetul nu le dispreţuia. Astfel de întîmplări, pe care legenda poetului le-a dat un caracter aproape sacru, trezesc, cînd le vedem puse în carte, un sentiment de nedumerire. Eminescu selenar, imaginat de noi, se confruntă neîncetat cu acela pe care prozatorul îl pune în faţa noastră să mănânce, să se vaite de mizeria gazetăriei, să bîrfeaseă, să facă curte femeilor frumoase şi să converseze cu Maiorescu sau I. L. Caragiale pe teme de loc metafizice. Opiniile lui Lovinescu despre poezia lui Eminescu trec în paginile romanelor şi nu fără surpriză descoperim, iarăşi, ideile criticului formulate de poet într-o conversaţie cu Maiorescu sau Mite Kremnitz. În fapt, Mite şi Bălăuca sînt, într-un chip mai profund, nişte opere lirice, şi în destinul tragic al poetului criticul îşi citea propria nefericire.

Studiile junimiste

Spre sfârşitul vieţii, părăsind aproape de tot foiletonul critic, Lovinescu se dedică studiilor junimiste, şi hotărirea sa nu e fără legătură cu temperatura morală a momentului. Agitaţiile politice din deceniul al IV-lea îl neliniştesc, şi, văzînd ce înfumurate, intolerante confuzii ameninţă din nou cultura română, criticul se gîndeşte să reactualizeze spiritul clarvăzător al lui Maiorescu. Cele două tomuri ale monografiei T. Maiorescu (1940), urmate de T. Maiorescu şi contemporanii lui, I, II (1943, 1944), T. Maiorescu şi posteritatea lui critică(1943), de broşura Petre Carp (1941) şi de o Antologie a ideologiei junimiste constitue o operă critică impresionantă, comparabilă cu aceea a lui Sainte-Beuve despre Port-Royal.

Posteritatea operei sale

Fiica sa, Monica Lovinescu emigrează în Occident şi lucrează la postul de Radio Europa liberă. După moartea lui Lovinescu, soţia sa Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu este arestată la o vârstă înaintată, peste 70 de ani şi condamnată să execute închisoare politică. Reuşeşte să salveze de percheziţii unul dintre manuscrisele volumelor de Memorii publicat postum. Întreaga poveste se găseşte în volum non fiction alcătuit de Doina Jela, Această dragoste care ne leagă, dar şi în volumele autobiografice ale Monicăi Lovinescu, La apa Vavilonului sau sunt presărate în Jurnalele acesteia. Biblioteca lui Eugen Lovinescu a fost confiscată şi cărţile au fost arse într-o casă conspirativă a Securităţii Statului din centrul Bucureştiului.[necesită citare] Motivul real al arestării soţiei lui Eugen Lovinescu pare să fi fost unul strict locativ, procurorul care s-a ocupat de caz s-a mutat imediat în apartamentul din blocul situat în faţa Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti. El a eliberat acest apartament abia în anul 2001, după un proces lung şi obositor, iar în el funcţionează în prezent fundaţia "Casa Lovinescu".

Opere selective

Criticul literar

    * Istoria civilizaţiei române moderne, (1924-1925);
    * Istoria literaturii române contemporane, (I-VI, 1926-1929);
    * Critice, ediţie definitivă (1925-1929);
    * T.Maiorescu, (I-II, 1940),
    * T. Maiorescu şi contemporanii lui, (I-II, 1943-1944);
    * T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, (1943);

În anul 2003 revenirile sale critice asupra unor scriitori sunt publicate la Editura Paralela 45 în volumul Revizuiri, într-o ediţie îngrijită de Ion Simuţ.

Memorialistul

    * Memorii, (I-III, 1932);
    * Agende literare, (postume);

Romancierul şi nuvelistul

    * Nuvele florentine, 1906, cunoscute şi sub titlul ediţiei a doua, Crinul, 1912,
    * Aripa morţii, roman, 1913
    * Viaţa dublă, roman, 1932
    * Ciclul de romane în care erou este Mihai Eminescu: Mite(1934) şi Bălăuca(1935), despre iubirile poetului pentru Mite Kremnitz si Veronica Micle.
    * Ciclul Bizu (alcatuit din romanele Bizu, 1932; Patru, 1932; Diana, 1956(postum); Acord final, publicat iniţial în Revista Fundaţiilor Regale)

Dramaturgul

    * De peste prag, 1906
    * Lulu, 1924, în colaborare cu Hortensia Papadat-Bengescu

Cărti de Eugen Lovinescu


Cum Cumpăr Cum plătesc Livrare
0 cărţi in coş
Total : 0 RON