George Genoiu

Biografie şi Bibliografie

 -
George Genoiu (31 august 1933, Armăşeşti, judeţul Ialomiţa) este un dramaturg şi critic de teatru. Este fiul Constanţei (născută Mincu) şi al lui Alexandru Genoiu, funcţionar. în 1953 a absolvit Liceul „I.L. Caragiale" din Ploieşti, după care, în 1962, îşi va lua licenţa la Facultatea de Teatrologie a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti.

Debutează în dramaturgie la „Ateneu", cu piesa Umbrelă ventru singurătate (1968), după ce debutase ca poet în „Tânărul scriitor" (1955), iar în postura de comentator literar în „Tribuna" (1963). Metodist şi director al Casei Regionale a Creaţiei Populare din Galaţi (1961-1964), inspector pe probleme artistice în Galaţi (1966-1967), din 1967 face parte din redacţie, iar din 1982 până în 1990 conduce revista „Ateneu". Din 1990 înfiinţează şi conduce, la Bucureşti, Editura Rampa şi Ecranul. I s-au acordat Premiul criticii teatrale (1979), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie (1983), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1996).

Nume înseriabil generaţiei lui Dumitru Radu Popescu, Tudor Popescu, Iosif Naghiu etc., Genoiu practică deopotrivă genul dramatic, cronica de spectacol cu tendinţe accentuat moralizante şi mai puţin estetizante, articolul pe teme de actualitate etc. Fără să atingă cota de popularitate a congenerilor şi confraţilor amintiţi, şi-a văzut puse în scenă unele piese la teatre din Bacău, Botoşani, Bârlad, Târgu Mureş, Giurgiu. Câteva au figurat în repertoriul teatrului radiofonic, acolo unde, în fapt, îşi găsesc cel mai bine locul (ca şi la televiziune, de altfel).

La început, adică în piesele Seara în faţa cerului (1973), Drumul încrederii (1978) şi Frate mai mare (1980), autorul se dovedeşte un didactic-moralizant, creator de replici în tipare conflictuale schematice (relaţii inter şi intrafamiliale, examenul retrospectiv al conştiinţei civice exemplare etc.), în texte parcă prematur îmbătrânite, deşi înzestrate cu un soi de ingenuitate acidă. Cu timpul, depăşind sfera teatrului în maniera lui Mihail Davidoglu în favoarea subtilităţilor maziliene şi afiliindu-se la linia Horia Lovinescu sau Ecaterina Oproiu, Genoiu începe să dilueze grandilocvenţa în favoarea tristeţilor lirice şi să aducă la rampă problematica inerentă cuplului aflat la răscruce, vanitatea ultragiată a activistului, singurătatea ratării profesionale, nostalgia tinereţii revoluţionare etc.

Volumul Teatru (1997), ediţie de autor, reprezentativă pentru cei 30 de ani de activitate teatrală, cuprinde Trilogia captivă: Cantonul de vânătoare, Rătăciţi în amurg, împăcare târzie, apoi zece piese grupate sub titlul Conversaţii provinciale, trei sub „efigia" Acasă, vieţi destrămate, articole, cronici, eseuri pe teme teatrale, precum şi un substanţial dosar de opinii critice şi mărturii afective despre autor.

În general, motivul cuplului situat într-un nucleu conflictual (Logodnicii mincinoşi, Doi pentru un tangou), drama morală a unui tată, conflictul dintre generaţii şi opţiuni politice (Conversaţie în oglindă), satira socială (Comedie provincială), feminitatea social-exemplară (Drumul spre Everesf) sunt câteva dintre subiectele tratate (nu vor lipsi cele din mediul rural, din viaţa funcţionărimii şi a activiştilor de partid), de neocolit de către eventualul istoric al formelor teatrale în ceauşism.

Din această perspectivă, este obligatoriu de semnalat evoluţia autorului către panoramarea socio-satirizantă a României anilor 2000: Titircă, Inimă-Bună (palavre şi adulter la domeniile Marvila) este un „pamflet antioligarhic" (2002), pe tiparele proiectatei piese caragialiene Titircă, Sotirescu & Co., şi care plasează în contemporaneitate tema ciocoilor vechi şi noi, pe N. Filimon, I.L. Caragiale şi Teodor Mazilu, într-o şarjă cu zece episoade tocmai nimerite pentru un spumos serial de televiziune.

Titircă, Inimă-Bună... continuă Trivial tangou şi plachează pe tiparul caragialian personaje din O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D-ale carnavalului. Astfel, Ziţa a devenit intelectuala grupului, scrie haikuuri şi pleacă în Japonia să studieze arta gheişelor, Spiridon este gay, fiindcă „homosexualii sunt viitorul globalizării" etc.

Opera literară

• Seara în faţa cerului, Bucureşti, 1973;
• Drumul încrederii, Bucureşti, 1978;
• Frate mai mare, Bucureşti, 1980;
• Teatrul de toate zilele, Iaşi, 1980;
• Însoţitorul nevăzut, Bucureşti, 1983;
• Trecere prin verandă, Iaşi, 1984;
• Doi pentru un tangou, prefaţă de Ileana Berlogea, Bucureşti, 1986;
• Subiecte teatrale. Motive. Procedee, Bucureşti, 1987;
• Conversaţie în oglindă, Bucureşti, 1989;
• O lume captivă, Bucureşti, 1996;
• Teatru, Bucureşti, 1997;
• Dramele decăderii, Bucureşti, 2000;
• Titircă, Inimă-Bună (palavre şi adulter la domeniile Marvila), Bucureşti, 2002;
• Teatru. Domeniile Marvila, Bucureşti, 2003.

Cărti de George Genoiu


Cum Cumpăr Cum plătesc Livrare
0 cărţi in coş
Total : 0 RON