Gheorghe C.-Vorona

Biografie şi Bibliografie

 -
Curinschi-Vorona Gheorghe (1925-1996) arhitect

... Înţeleg că sunteţi creatorul arhitecturii comparate
Vlad Olărescu

Tradiţia nu e o forţă unitară şi indiscutabilă,
Ci o forţă complexă şi controversată.
În trecutul fiecărui popor sunt multe filoane care, privite parţial,
Ar putea constitui baza unei tradiţii naţionale.
Eugen Lovinescu

Gheorghe Curinschi-Vorona este un mare istoric al arhitecturii. O celebritate de talie mondială.
În enciclopediile noastre numele lui nu figurează. Recent, am găsit o informaţie sumară într-o ediţie de profil.

În Dicţionarul constructorilor români (Bucureşti, 2000) la pag. 57 este inserat un mic articol:
Curinschi-Vorona Gheorghe (1925-1996) Arhitect, se remarcă îndeosebi prin activitatea sa didactică şi publicistică.

Activitate didactică în cadrul Institutului de arhitectură Ion Mincu din Bucureşti timp de 47 de ani, ca profesor titular al disciplinelor „Istoria arhitecturii universale şi româneşti” şi „Restaurarea monumentelor”; şef al Catedrei de Istoria şi Teoria Arhitecturii. Doctor arhitect.

Lucrări principale: (Editura tehnică): Centrele istorice ale oraşelor.-1967; Restaurarea monumentelor.-1968; Istoria arhitecturii în România.-198l', Introducere în arhitectura comparată.-l991; Istoria universală a arhitecturii-1991; — ilustrată (3 volume apărute în 1977, 1982 şi 1986); Arhitectură, urbanism, restaurare,-1997.

I s-a conferit premiul Academiei Române pentru primele 2 volume ale Istoriei universale a arhitecturii-1982.

La această succintă prezentare aş fi preferat să fac doar câteva precizări, adică locul şi data naşterii, precum şi locul şi data decesului. Această menţionare are formula:

„Gheorghe CURINSCHI-VORONA (n. 30 iunie 1925, or. Chişinău, 1982. - 20 decembrie 1996, Bucureşti)

Din articolul inserat în dicţionar nu ne putem face o părere cât de cât obiectivă despre acest distins istoric al arhitecturii, despre acest arhitect care s-a consacrat studiului cel mai meticulos al acestei arte uzuale, aducând arhitectura mondială în România şi prezentând arhitectura română lumii.

La baştină, la Chişinău, este un necunoscut. Probabil că puţini specialişti îi pomenesc numele şi mai puţini sunt acei care îi cunosc opera.

Numai după 1990 a fost la Chişinău, contactând cu colegii, pe unii i-a primit şi la Bucureşti, consultându-i. A avut chiar şi câţiva doctoranzi din Basarabia.

Cum e şi firesc să fie în cazul marilor personalităţi, care se formează şi se consacră în domeniu numai învingând rezistenţa acerbă a unor indivizi ce preferă o poziţie mai conservativă, mai comodă, caracterul lui era dificil. De fiecare persoană se apropia diferenţiat. Pe unii îi apropia, pe alţii prefera să-i ţină la distanţă. Comportamentul lui detaşat şi aristocratic, după 1990, i-a adus suficiente probleme în relaţiile cu studenţii.

Eu am avut norocul să-l descopăr aflându-mă chiar în inima Bucureştiului, în casa unui alt minunat arhitect basarabean Alexandru Budişteanu, fostul arhitect-şef al Bucureştiului. Două seri la rând am rătăcit printre masivele tomuri semnate de Curinschi-Vorona, care la început era doar Curinschi, apoi şi-a adăugat al doilea nume, probabil inspirat de cel al mănăstirii Voroneţ.

Cu ajutorul lui Alexandru Budişteanu am obţinut mai multe materiale inedite semnate chiar de Gheorghe Curinschi-Vorona. Datele biografice în expunerea lui sunt extrem de elocvente. Aranjate în formulă cronologică aceste minibiografii relatează suficiente informaţii despre ilustrul savant. În luna august 1964 el scria:

„Arhitect Gheorghe Curinschi"

1964

Opisul lucrărilor ştiinţifice:

I.Lucrări publicate

a) Studii şi lucrări de specialitate.

1. Lupta pentru independenţă împotriva robiei turceşti şi arhitectura epocii lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş.// Arhitectura şi Urbanism nr. 4 - 5/ 1952.
2. Ion Mincu, arhitect patriot. La 100 de ani de la naşterea lui I. Mincu (1852-1952)//. Arhitectura şi Urbanism nr. 12/1952.
3. Problema de restaurare a monumentelor istorice.// Arhitectura R.P.R. nr. 4/1964.
4. Cu privire la originile arhitecturii monumentale româneşti.// Arhitectura R.P.R. nr. 6/1956.
5. Contribuţia oraşului Iaşi la dezvoltarea arhitecturii româneşti. Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al. Ioan Cuza din Iaşi. Secţiunea III. Tomul VI. Anul 1960.
6. Documente de arhitectură din România 7-8 (în colaborare cu Grigore Ionescu). Editura Didactică şi Pedagogică 1962. (Premiul I al Ministerului Învăţământului pentru arhitectură.)
7. Cercetările plivind natura şi specificul arhitecturii şi problemele metodologiei în istoria arhitecturii (în colaborare cu I. Rebedeu). Studii şi proiecte. Institutul de Arhitectură Ion Mincu, Bucureşti, 1964.

b) Manuale.

1. Urbanismul (partea I-a: Istoria Urbanismului). Manual pentru şcolile medii tehnice E.M.C. 1952.

c) Articole de specialitate

1. Arhitectura teatrelor.// Arhitectura - Construcţii nr. 2/1949.
2. Un an de muncă pe tărâmul reformei învăţământului arhitecturii.// Arhitectura. Construcţii civile nr. 4/1949.
3. Arhitectul Bajenov // Arhitectura, 1950.
4. Arhitectul Ion Mincu. Ştiinţa şi Tehnica, 1953.
5. Valorificarea urbanistică a centrelor şi a monumentelor istorice.// Viaţa economică nr. 22 din 29 mai 1964.

II. Lucrări în curs de publicare

1. Arhitectura veche în România. Editura Meridiane.
2. Monumentele istorice ale oraşului Iaşi. Editura Meridiane. 1967.
3. Ansamblul urbanistic central al oraşului Sibiu (în colaborare cu Grigorie Ionescu). Editura Didactică şi Pedagogică. Documente de arhitectură 10-11.

III. Lucrări ştiinţifice şi comunicări prezentate la sesiunile ştiinţifice ale cadrelor didactice în ţară şi la reuniuni internaţionale.

1. Cu privire la originile arhitecturii monumentale româneşti. Cea de a patra sesiune a cadrelor didactice din Institutul de Arhitectură Ion Mincu. 13-15 februarie 1958.
2. Castele în Transilvania. Cea de a cincea sesiune a cadrelor didactice din Institutul URINSCHI VORONA
3. Tradiţionalismul şi modernismul în arhitectura României burghezo-moşiereşti şi gândirea estetică a epocii. Sesiune de comunicări ştiinţifice a cadrelor didactice cu prilejul „Zilei Institutului". Institutul de Arhitectură Ion Mincu, 15-16 februarie 1960.
4. Contribuţia oraşului Iaşi la dezvoltarea arhitecturii româneşti. Sesiunea ştiinţifică jubiliară a Universităţii Al. Ion Cuza din Iaşi, 28-30 octombrie 1960.
5. Cercetările privind natura şi specificul arhitecturii şi problemele metodologiei în istoria arhitecturii. A şaptea sesiune ştiinţifică a cadrelor didactice din Institutul de Arhitectură Ion Mincu, 2-4 martie 1962.
6. Relatare asupra studiilor de istoria arhitecturii din Italia. A şaptea sesiune ştiinţifică a cadrelor didactice din Institutul de Arhitectură Ion Mincu, 2-4 martie 1962.
7. Reconstrucţia centrelor istorice ale oraşelor din R.P.R. Comunicare elaborată pentru conferinţa internaţională privitoare la construcţia în cadrul centrelor istorice. Budapesta. Octombrie 196??
8. Probleme de sistematizare a centrelor istorice ale oraşelor şi de valorificare urbanistică a monumentelor istorice. A VIII-a sesiune ştiinţifică a cadrelor didactice din Institutul de Arhitectură Ion Mincu, 17-18 aprilie 1964.
9. Contribuţii ale unor lucrări de restaurare la istoria arhitecturii din România. Comunicare făcută la al II-lea Congres al arhitecţilor şi tehnicienilor de monumente. Veneţia, mai 1964.

IV. Teza de disertaţie pentru obţinerea titlului de candidat în ştiinţe şi referatele ştiinţifice elaborate în cadrul stagiului de aspirantură (în manuscris).

1. Arhitectura Renaşterii în Transilvania. Teză de disertaţie (280 pagini-text şi 400 ilustraţii), susţinută la 8 aprilie 1959.
2. Arhitectura feudală din Bulgaria.
3. Renaşterea şi barocul în Transilvania.
4. Arhitectura populară din Transilvania.

V. Lucrări ştiinţifice în manuscris

1. Cu privire la natura şi specificul arhitecturii. Dialectul structurii şi al formei.
2. Arhitectura României în anii puterii populare.
3. Edificiile pictate din nordul Moldovei.
4. Arhitectura în România de la sfârşitul secolului al XVIII-lea până la primul război mondial (în colaborare cu Grigore Ionescu).
5. Arhitectul Ion Mincu. Schiţă monografică.
6. Monografia bisericii din satul Arbore (în colaborare cu Grigore Ionescu)
7. Sistematizarea centrelor istorice şi valorificarea urbanistică a monumentelor istorice.
8. Călătorie de studii în Italia şi Grecia.
9. Învăţământul de arhitectură în anii puterii populare (în colaborare cu Grigore Ionescu).

VI. Expuneri publice şi conferinţe mai importante:

1. Din trecutul oraşului Bucureşti. Sala Filimon Sârbu, 11 martie 1955.
2. Monumentele de arhitectură din regiunea Râmnicului Vâlcea. Uniunea arhitecţilor, 20 ianuarie 1956.
3. Monumente de arhitectură din Ardeal. Uniunea Arhitecţilor, 29 ianuarie 1957.
4. Monumentele arhitecturii feudale din Moldova. Uniunea Arhitecţilor. Filiala Cluj, 23 februarie 1957.
5. Monumente de arhitectură din R. P. Ungară. Note de călătorie ilustrate cu imagini în călătorească în căutare de mostre neobişnuite de arhitectură originală. Deşi trebuie să recunoaştem, din capul locului, că gradul lui de libertate intelectuală şi de deplasare peste hotare era incomparabil cu cel al confraţilor basarabeni.

A părăsit Chişinăul în 1935 şi l-a revăzut în 1990, după Revoluţia din Decembrie. A plecat dintr-un regim monarhic şi s-a întors la baştină într-o umbră a regimului socialist. A fost invitat să ţină un curs special la Facultatea de Arhitectură şi Urbanistică a Institutului Politehnic. Motivul nedeclarat însă a fost curiozitatea şi dorinţa de a revedea locurile de baştină după atâţia ani. A ajuns şi la Durleşti unde, în curtea bisericii, sunt înmormântaţi strămoşii lui. Şi casa părintească de lângă spitalul „Toma Ciorbă” a regăsit-o.

Într-un interviu realizat de publicistul Vlad Olărescu şi inserat în săptămânalul Literatura şi Arta (1991, nr.16 ) Gheorghe Curinschi-Vorona mărturiseşte:

„Iar în curtea bisericii din Durleşti am găsit mormintele străbunicului, stră-stră-bunicului şi al stră-stră-stră-bunicului. Despre cel de al doilea mi s-a spus că „el a construit biserica". Faptul extraordinar de a cunoaşte încă câteva generaţii din ascendenţa mea mi-a întărit conştiinţa rădăcinilor şi mi-a scos în evidenţă că pentru mine se profilează nişte datorii, dar şi anumite drepturi.

Dar ceea ce s-a întâmplat ca un eveniment senzaţional pentru existenţa mea este faptul că am fost invitat să predau în învăţământul superior chiar în oraşul meu natal, lucru pe care nu mi l-aş fi imaginat odinioară"

Pentru a pune în adevărata lumină excepţionalele lui realizări, vom utiliza procedeul cel mai preferat al lui Gh. Curinschi-Vorona, procedeul comparării, şi vom pune alături două descrieri amănunţite ale realizărilor profesionale. Dinamica evoluţiei este copleşitoare.

Am abordat activitatea profesională a arhitectului şi istoricului Gheorghe Curinschi-Vorona la două memorii de activitate, scrise în perioade diferite, dar care demonstrează evident, ca într-o grafică matematică, ascensiunea lui profesională şi nestăvilita sete de afirmare a unor valori culturale. Fiind unul dintre fondatorii metodei comparatiste în istoria arhitecturii, el s-a ghidat de ideea că marile realizări universale trebuie implementate în spaţiul românesc, iar marele valori româneşti trebuie să fie cunoscute pe plan universal.

Deşi la Bucureşti s-a simţit acasă şi n-a trăit sentimentul de exilat din propria ţară, totuşi o strună vibra, amintindu-i că dincolo de Prut, l-a baştină lui, arhitecţi străini proiectează edificii în Basarabia, arhitecţi străini scriu istoria arhitecturii şi afirmarea valorilor naţionale în acest domeniu rămân, atât de evident, probleme de viitor.

Arhitectura este înrudită în secret cu monumentalistica, clădirea este o operă estetică sau aestetică. Depinde cât suflet şi câtă raţiune pune creatorul în această operă materială.

Când mă gândesc la marii arhitecţi pe care i-a risipit Basarabia sau cărora nu le-a putut crea suficiente condiţii de a se realiza, mă apucă o mare tristeţe: A. Bernardazzi, M. Cechirul-Cuş, V. Ţâganco, Alexei Şciusev, Gheorghe Curinschi-Vorona, A. Budişteanu, Alexandru Cişmigiu ş.a.

Diferenţa de paisprezece ani dintre cele două curriculumuri se citeşte clar, fiind o mărturie sigură că autorul a stat aplecat peste cărţi:
„1974, completat 19.11

Pregătirea de specialitate

Interesul meu faţă de istoria arhitecturii s-a născut încă în cursul anilor de studenţie. El s-a conturat sub impulsul studierii cursurilor de specialitate, contactelor pe care, student fiind, le-am avut, în cadrul unor călătorii, excursii studenţeşti, cu valorile unor vechi civilizaţii, bizantină şi central europeană, cât şi a îndemnurilor personale ale profesorului Grigore Ionescu, care m-a stimulat, în cursul unor seminarii, să aprofundez o seamă de probleme de specialitate. Urmare a rezultatelor obţinute la disciplina „Istoria arhitecturii româneşti”, după absolvirea facultăţii, în 1949, am fost numit preparator la Catedra de Istoria arhitecturii, la disciplina amintită.

Ultimele probe ale activităţii mele de student, releveul şi diploma, s-au desfăşurat sub înrâurirea acestei noi calităţi. La releveu am abordat ca temă. Studiul arhitecturii văilor Bistrei şi a Hategului, prilej cu care, împreună cu trei colegi, am relevat un număr de 35 de case şi cinci biserici, iar la diplomă (susţinută în luna iunie 1952) am realizat o Reconstituire a cetăţii lui Ştefan cel Mare de la Suceava pentru decorurile unui film istoric în culori. Releveul a fost apreciat cu nota maximă, iar în urma susţinerii proiectului de diplomă şi a examenului de stat am obţinut „diplomă de merit”.

O altă treaptă a studiilor mele a constituit-o stagiul de doctorat (octombrie 1953 — octombrie 1956). Hotărându-mă să mă dedic istoriei arhitecturii, am ales forma aspiranturii cu frecvenţă, ceea ce a concentrat preocupările mele, în perioada arătată, exclusiv asupra studiului. Cele zece examene pe care le-am susţinut în prima fază a stagiului de aspirantură (fiind primul doctorat al Institutului de Arhitectură, stagiul meu a constituit o experienţă şi pentru organizatori) mi-au asigurat o bază generală de cunoştinţe privind întreaga istorie a arhitecturii, universală şi naţională. Întocmirea tezei de doctorat cu tema Arhitectura Renaşterii în Transilvania, susţinută la 8 aprilie 1958, mi-a prilejuit o cercetare care s-a soldat cu depistarea a peste 300 de monumente şi piese izolate în stilul Renaşterii, pe care le-am studiat, în cea mai mare parte, la faţa locului.

În vara şi toamna anului 1961 am urmat un stagiu de specializare în domeniul istoriei arhitecturii în Italia, cu o durată de 3 luni şi jumătate, stagiu care a inclus şi participarea la cursurile de istoria arhitecturii de la Centrul Internaţional de Studii de Arhitectură „Andrea Polladio” din Viconţa şi o călătorie de documentare în numeroase oraşe din Italia şi Grecia.

Alte călătorii în străinătate, ocazionate de participarea la deplasări de studiu şi documentare, cât şi în delegaţii cu caracter oficial, la care s-au adăugat deplasări pe cont propriu, mi-au permis să cunosc ţări din Europa şi Asia, cu o bogată moştenire arhitecturală şi să acumulez un vast material documentar. Călătoriile mele au cuprins Italia (7 deplasări, totalizând peste 7 luni), ţări din Balcani (Bulgaria, Iugoslavia, Grecia şi Turcia) din Europa Occidentală (Franţa, Belgia, Olanda, R. F. Germană, Spania) din Europa Centrală (Cehoslovacia, Ungaria, Austria), din Europa de Răsărit (Polonia, ....) regiunea Caucazului (Armenia şi Georgia), Asia Centrală şi China.

Activitatea de proiectare, de cercetare şi de îndrumare din producţie.

În primii mei ani de activitate profesională, munca didactică s-a îmbinat cu cea de producţie. Am început activitatea de proiectare ca ucenic, în primăvara anului 1949, în colectivul de proiectare a secţiei de sistematizare a oraşului Galaţi, trecând apoi în colectivul de proiectare al Teatrului Naţional, condus de către profesorii Octav Doicescu şi H. Stern. La 1 august 1949, m-am încadrat la Institutul de Proiectare a Construcţiilor (I.P.C.) devenit la 1 ianuarie 1953 Institutul de Studii şi Proiectare a Oraşelor (I.S.P.R.O.R.), unde am lucrat la secţia de spitale, condusă de arhitecta H. Delavrancea-Sibory şi apoi la secţia de locuinţe.

La 1 martie 1953, urmând recomandările profesorului arhitect Nicolae Rădescu de a mă dedica studiului monumentelor şi al istoriei arhitecturii, am fost transferat la Direcţia Monumentelor Istorice din Comitetul de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii (C.S.A.C.).

După stagiul de aspirantură şi susţinerea disertaţiei, m-am încadrat prin cumul la Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare, unde am activat la secţia de sistematizare ca arhitect principal, apoi ca membru al Consiliului de experţi. Această activitate mi-a prilejuit aprofundarea problemelor de urbanism, iar experienţa obţinută a contribuit la dezvoltarea preocupărilor mele privind valorificarea centrelor istorice ale oraşelor.

În septembrie 1963, am fost numit director tehnic (prin cumul) la Direcţia Monumentelor Istorice, unde am activat până în septembrie 1968, când am optat pentru funcţia din învăţământ. În cadrul D.M.I., am răspuns de sectoarele de studii şi proiectare, păstrând, după încetarea activităţii, contactul cu domeniul restaurărilor, în calitate de membru al Comisiei de avizare a monumentelor istorice (până în anul 1972).

Activitatea didactică şi ştiinţifică.

După o activitate de 3 ani ca preparator (1949-1952), între anii 1952-1961 am funcţionat ca asistent la aceeaşi disciplină, Istoria arhitecturii în România, redată de prof. Grigorie Ionescu.

În toamna anului 1961 am fost avansat lector, încredinţându-mi-se predarea disciplinei Restaurarea monumentelor de arhitectură. Începând cu anul universitar 1964-1965, postul ocupat de mine a fost completat cu disciplina Istoria artelor şi transformat în septembrie 1965, la cererea conducerii Institutului de Arhitectură în post de conferenţiar. Titularizarea mea pe post de conferenţiar prin concurs a avut loc în anul 1970. Din anul universitar 1972-1973 am ocupat un post de profesor, încredinţându-mi-se predarea cursului Istoria universală a arhitecturii, devenind, începând cu anul 1973-1974, Istoria arhitecturii universale şi româneşti.

Activitatea mea teoretică şi ştiinţifică de început trebuie privită ca un instrument de studiu şi de acumulare de cunoştinţe. Ea s-a axat pe cercetarea unor probleme care ridicau întrebări pentru începător şi care, în unele cazuri, corespundeau cu zonele pe care Istoria arhitecturii, ca ştiinţă, încă nu reuşeşte să le acopere. Fără îndoială că, primele mele lucrări reflectă atât limite personale, cât şi limite pe care le transmite oricărei teoretizări amplitudinea ideilor dominante ale timpului.

Consider ca semnificative pentru sfera reocupărilor mele de atunci, efortul de a da o explicaţie unitară originilor arhitecturii feudale româneşti, încercarea de a surprinde sursele sociale ale unor etape ale arhitecturii româneşti, cum ar fi cea corespunzătoare domniilor lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, interesul pentru arhitectura secolului al XlX-lea în România, care a pregătit premizele arhitecturii contemporane.

Comemorarea, în anul 1952, a arhitectului Ion Mincu mi-a prilejuit întocmirea unei monografii (rămasă nepublicată) însoţită de o culegere de documente. Tezele de bază ale acestei lucrări au constituit obiectul unui articol „Ion Mincu arhitect patriot" publicat în revista Arhitectură şi Urbanism, 2/1952.

Între anii 1953-1956, în cadrul stagiului de aspirantură am elaborat trei referate şi teza de disertaţie cu tema „Arhitectura Renaşterii în Transilvania". Consider că valoarea acestei lucrări constă atât în acumulările cantitative de material faptic, semnalate mai sus, în caracterul inedit al unor informaţii la care a condus investigaţia, cât şi în evidenţierea unor schimbări şi filiaţii existente între arhitectura celor trei ţări feudale româneşti. Concluzia lucrării privind posibilitatea explicării unor fenomene caracteristice arhitecturii fiecăruia dintre ţările româneşti numai prin luarea în considerare a relaţiilor reciproce existente între ele, avea, în acel moment, o importanţă şi principială şi metodologică.

În ultimul an al activităţii mele ca asistent am elaborat lucrarea „Tradiţionalismul şi modernismul în arhitectura României şi gândirea estetică a epocii”. Lucrarea reprezenta o încercare de reconstituire a curentului „neoromânesc” cât şi a confruntărilor pe planul ideilor în arhitectura dintre cele două războaie mondiale.

Începând din anul 1961, când am preluat predarea disciplinei „restaurarea monumentelor de arhitectură” preocupările mele în domeniul istoriei arhitecturii au trebuit să facă loc şi celor legate de restaurare.

Desigur, iniţial, m-am bizuit pe experienţa prelegerilor privind conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, ţinute în anii precedenţi de prof. Grigorie Ionescu şi am fost un timp tributar bibliografiei clasice. Dar treptat, ca rezultat al unei preocupări deliberate, cât şi în virtutea unui proces de acumulare şi maturizare, am ajuns la poziţii proprii. La aceasta a contribuit şi activitatea mai desfăşurată începând cu anul 1963 la Direcţia Monumentelor Istorice. În restaurare, fapt care o deosebeşte întrucâtva de proiectare curentă de arhitectură, soluţia aleasă este rezultatul unei investigaţii de dezbateri la care participă nu numai autorul proiectului, ci şi, adesea, un larg colectiv de specialişti. Consider că, în calitatea mea de preşedinte al Consiliului tehnic interior al D.M.I. şi de membru al Comisiei de avizare a Monumentelor Istorice, mi-am adus contribuţia cuvenită la soluţionarea unor cazuri complexe de restaurare.

Lucrarea Restaurarea monumentelor, publicată de către Editura Tehnică în 1968, a asigurat acoperirea disciplinei cu material didactic. Ea reprezintă o prezentare critică a concepţiilor de restaurare, privite în evoluţia lor, şi a metodologiilor de execuţie a lucrărilor.

Apreciind lucrarea, prof. Ferdinando Rossi, director al „Opificio dolle Pietre Dure” din Florenţa, este de părere că autorul „ha fatto un'attenta ricerca di tutti i testi piu cunoscute attualmente e quel suo esame sui singoli metodi usati nel passato e sui sistemi actuali, le ha dato modo di esercitare un senso critico del quale lo studiose puo valutate i vai sistemi o rendersi conto di come debba realisarsi un restauro arhitettonico, ancho in casi piu dificili”.

Autorul articolului „Romanian round-up" din „Arhitectural Reviev” din 1972, afirmă că „There is nothing in England, for instance, to compare with quarterly bulletin (...) and by for the best book on restoration the vriter has come across in Gheorghe Curinschi's Restaurarea Monumentelor, which systematically covers the history, theory and practice of restoration".

Tezele conţinute în această lucrare au fost reluate şi continuate într-un şir de articole de opinie, publicate între anii 1967-1969 în revistele Arhitectura şi Contemporanul. „Restaurare şi inovaţie; Restaurarea monumentelor în pas cu progresul teoriei arhitecturii; Cum restaurăm monumentele istorice; Se poate vorbi despre o şcoală naţională; Evoluţia concepţiilor de restaurare; Cum vom restaura?”

Problemele de restaurare au constituit şi obiectul unor comunicări la cel de al II-lea Congres al arhitecţilor şi tehnicienilor de monumente (Veneţia, mai 1964), la sesiunea jubiliară a Academiei R.S.R. (septembrie 1966) şi la sesiunea ştiinţifică a Direcţiei Monumentelor Istorice (mai 1968).

Ocupându-se de aspecte teoretice şi metodologice sau reprezentând un comentariu asupra realizării concrete, aceste contribuţii tind să sublinieze existenţa unor trăsături proprii, autohtone, care definesc o şcoală naţională a restaurărilor.

Controversele, adesea deosebit de acute, care se manifestă între diferitele curente şi personalităţi în domeniul restaurării, atribuind, toate, poziţiile teoretice proprii un caracter ştiinţific, m-au determinat să aprofundez studiul evoluţiei concepţiilor de restaurare şi al actualelor orientări. Analizând valoarea obiectivă a normelor şi principiilor de restaurare, anunţate din momentul apariţiei ideii de restaurare şi până în prezent, am ajuns la concluzia că toate aceste norme şi principii nu au valoarea unor legături, care să se impună restauratorului, independent de voinţa sa, ci au caracterul unor convenţii determinate de climatul cultural, diferit de la o societate la alta, de la o epocă la altă epocă. Cu alte cuvinte, după părerea mea, o ştiinţă a restaurărilor nu s-a conturat încă, nu pentru că activitatea de restaurare nu ar avea un caracter ştiinţific, ci pentru că, până în prezent, teoreticienii nu au făcut efortul de a degaja legităţile obiective ale progresului de restaurare. Obligat de necesităţi didactice la o asemenea tentativă, după îndelungi căutări, pot afirma că am reuşit să determin o unică legitate: de îndată ce restauratorul depăşeşte faza conservării, indiferent dacă vrea sau nu, el rezolvă un raport între vechi şi nou. Latura calitativă a acestui raport defineşte diversele operaţii de restaurare, iar latura calitativă delimitează diversele concepţii teoretice. Desigur că, legitatea mai sus enunţată reprezintă un început modest în ceea ce priveşte precizarea structurilor unei ştiinţe a restaurărilor. Ea mi-a permis totuşi construirea unui sistem didactic închegat, având la bază considerarea restaurării ca soluţionare a unui raport între vechi şi nou.

Abordarea problemelor restaurării ca soluţionare a unui raport între vechi şi nou, m-a situat, din punct de vedere al teoretizării, la un nivel superior fazei în care am elaborat lucrarea „Restaurarea monumentelor". O asemenea abordare racordează problemele de restaurare la domeniul arhitecturii care, în toate cazurile, pe planul unicatului sau ansamblului, reprezintă rezolvarea unui raport între vechi şi nou, permiţând formularea unei poziţii clare faţă de definirea naturii domeniului de restaurare; deci solicită contribuţia unor specialişti de profil variat, domeniul de restaurare aparţine, în primul rând, arhitecturii, iar arhitectului restaurator, în cadrul colectivului pluridisciplinar de restaurare, îi revine un rol hegemon.

Această nouă etapă a activităţii mele teoretice privind problemele de restaurare este reflectată în comunicarea la cea de a II-a sesiune a cadrelor didactice din Institutul de Arhitectură (20 decembrie 1969), întitulată „Problemele raportului între vechi şi nou în cadrul restaurării arhitecturale şi urbanistice”, în raportul la „Cel de al 13-lea Congres Internaţional de Istoria Ştiinţei de la Moscova", (18-24 august 1971), întitulat „Evoluţia concepţiilor de restaurare şi tendinţele actuale” şi în articolul „Cunoştinţele despre restaurarea monumentelor, componentă a formaţiei arhitecturale”, în Arhitectura, b/1912.

În cadrul cursului de restaurare a monumentelor am asigurat o pondere apreciabilă problemelor privind restaurarea urbanistică, considerându-le, dintre problemele domeniului, cele dintâi în ordinea intrării lor în sfera de activitate a oricărui arhitect. Acordând prioritate problemelor restaurării urbanistice, am realizat în 1964, încă dinainte de redactarea „Restaurării monumentelor", o lucrare litografiată „Sistematizarea centrelor istorice şi valorificarea urbanistică a monumentelor de arhitectură”, dezvoltată apoi şi publicată în anul 1967 cu titlul „Centrele istorice ale oraşelor” (Protejare şi restaurare; sistematizare şi reconstrucţie; valorificarea urbanistică a monumentelor de arhitectură). Lucrarea, care a fost distinsă cu un premiu al Uniunii Arhitecţilor, a găsit un răsunet favorabil în presa din ţară şi străinătate. într-o amplă recenzie, publicată în revista Pamatkova Pece, nr. 4/1968, editată la Praga, Karel Rîbic subliniază aportul lucrării care, „înfăţişând rezultatele remarcabile ale experienţei în materie de protecţie şi reconstrucţie a centrelor istorice de după cel de al doilea război mondial, prin contribuţia autorului la această problematică", merită o mare atenţie şi recunoaştere”.

Consider problema soluţionării raportului dintre vechi şi nou ca o temă majoră a arhitecturii contemporane, care mă preocupă în cel mai înalt grad. În anii din urmă, predarea problemelor de restaurare urbanistică şi valorificare a centrelor istorice au căpătat, în cadrul cursului meu, aspectul unei dezbateri asupra căilor soluţionării raportului între vechi şi noi. Lecţiile se bizuie pe un material bogat, rezultat din cercetarea critică a situaţiilor ivite în ţara noastră, cât şi în diferite alte ţări ale Europei, unde mi s-a oferit ocazia de a mă deplasa şi a studia această problemă.

Pe linia acestor preocupări vreau să semnalez raportul meu privind „Savegarde et mise en valeur des sites d'interet architectural et historique en tant que contribution sur activite du centre des villes” prezentat la cel de al doilea ciclu de studii asupra renovării urbane a Comisiei economice pentru Europa al O.N.U., publicat în volumul „La renovation urbanie", la New York, 1970, raportul de la sesiunea Comitetului permanent „Situri istorice urbane", al FLHVAT la Lubeck (septembrie 1973) privind valorificarea centrelor istorice din România şi studiile: „Raport între vechi şi nou, temă majoră a arhitecturii contemporane” (în „Arhitec­tura" 4/1975); Conservarea specificului oraşelor" (în „Monumente istorice şi de artă", 2/1975); „Restaurarea urbanistică. Geneza unor discipline de graniţă între restaurarea monumentelor şi sistematizare” (în Arhitectura 4/1976).

Cu aceste prilejuri, cât şi cu ocazia unor luări de poziţie în faţa studenţilor sau la plenarele Uniunii Arhitecţilor din Bucureşti şi provincie, am militant pentru valorificarea moştenirii istorice privată ca o componentă a soluţionării judicioase a raportului între vechi şi nou. Această soluţionare o consider ca una dintre verificările fundamentale ale capacităţii şi măiestriei arhitectului.

În contextul aceleiaşi preocupări, în calitate de conducător de diplome, am urmărit să transfer centrul de greutate al temelor de la soluţionarea unor probleme circumscrise strict în cadrul restaurării, la elaborarea unor aspecte majore ale raportului între vechi şi nou.

Preluarea, în anul 1961, a predării disciplinei istoria artelor a constituit o situaţie conjuncturală. Nu am dorit această însărcinare, dar am predat cursul cu pasiune şi dăruire. Trebuie să recunosc că activitatea mea în cadrul acestei discipline am privit-o ca o pregătire pentru predarea unui curs de Istoria arhitecturii, pregătire care, de altfel, a început o dată cu numirea mea ca preparator.

Cu prilejul predării Istoriei artelor am recurs la un procedeu specific învăţământului universitar, dar aplicat sporadic în învăţământul de arhitectură, acela de a trata cursul vorbit cu un ciclu de prelegeri, care selecţionează din programa analitică acele probleme care sunt mai apropiate de experienţa personală a celui ce predă. Prin urmare, am stăruit cu precădere asupra acelor opere sau monumente pe care eu însumi le-am văzut, întrucât asocierea emoţiei vii, directe, din punctul de vedere al eficacităţii didactice, este de preferat redării unor informaţii bibliografice, accesibile în egală măsură şi studenţilor.

Ideea însuşită încă din primii ani de muncă în specialitate, privind rolul istoriei arhitecturii ca instrument pus în slujba creaţiei contemporane, a avut un rol călăuzitor în întreaga mea activitate. Treptat, pe această bază, mi-am format o concepţie metodologică care mi-a furnizat argumentele pentru confruntările de opinii menite să stabilească locul istoriei arhitecturii în procesul formării arhitectului. Cu aceste prilejuri am susţinut consecvent poziţia istoriei arhitecturii ca disciplină de profil, de sine stătătoare, având sarcini şi obiective distincte de cele ale teoriei arhitecturii, dar dezvoltându-se în strânsă legătură cu aceasta din urmă; ca o disciplină având un important rol formativ, capabil fiind să contribuie la cristalizarea concepţiei dialectice a arhitectului privind raporturile arhitecturii cu societatea, la înţelegerea legităţii interne ale fenomenului şi, totodată, în măsură să lărgească orizontul cunoştinţelor sale de specialitate şi să dezvolte sensibilitatea sa estetică.

Nevoia clarificării unor aspecte metodologice m-a condus la elaborarea (împreună cu Ion Rebedeu) unui studiu întitulat: Cercetările privind natura şi specificul arhitecturii şi problemele metodologiei în istoria arhitecturii, publicat în 1964 (studii care, după părerea mea, nu şi-a pierdut până în prezent actualitatea). Probleme metodologice ale istoriei arhitecturii au fost abordate şi în prefaţa la traducerea lucrării lui Bruno Zevi, Saper vedere l'arhitecttura (Ed. Tehnică, Bucureşti, 1969), în articolul Monumentele de arhitectură şi istoria lor obiect al cercetării (Arhitectura, 4/1971) şi în comunicarea prezentată la sesiunea ştiinţifică jubiliară a Institutului de Arhitectură din 1973 privind „Rolul şi locul istoriei ca disciplină în învăţământul de arhitectură”.

Activitatea mea în domeniul istoriei arhitecturii mi-a demonstrat necesitatea unei munci continue de investigaţie, în suprafaţă şi adâncime. De mulţi ani programul meu zilnic cuprinde un număr consistent de ore, dedicat studiului. Este adevărat că, în unele cazuri, direcţia efortului meu a fost determinată de cerinţe editoriale. În acest sens trebuie privită redactarea unor lucrări ca Roma cetate eternă sau Veneţia, la alcătuirea cărora am ţinut seama însă şi de nevoile cititorului student.

Aceeaşi activitate îndelungată de investigaţie mi-a permis să trec la redactarea unei lucrări de sinteză, o Istorie universală a arhitecturii, în patru volume, primul publicat în 1977. Publicarea acestei lucrări, care este vizată să îndeplinească şi funcţia de curs, va constitui realizarea unei sarcini a învăţământului de arhitectură rămasă îndelung neîndeplinită.

Vreau să arăt că activitatea de predare nu o consider numai sub aspectul conţinutului, ci şi din punctul de vedere al formei de transmitere a cunoştinţelor. Trebuie să recunosc că lucrez îndelung asupra formei lecţiilor mele şi că, întotdeauna, îmi propun să cuceresc auditoriul. Şi dacă acest lucru nu-mi reuşeşte în toate cazurile, prezenţa acestei preocupări dă o anumită plenitudine şi tensiune actului didactic, contribuind la eficacitatea sa şi constituie una din sarcinile acelor satisfacţii care pot face din profesiunea didactică o profesiune de râvnit.

Calitatea conţinutului şi formei prelegerilor nu epuizează totuşi sursele eficienţei procesului didactic sub aspect instructiv-educativ. Considerând pe student, nu ca un consumator pasiv al actului didactic, ci ca un participant activ la procesul formării sale profesionale, am urmărit cu perseverenţă şi transform activitatea de cercetare a studenţilor dintr-o activitate extraşcolară într-o activitate de masă, o formă superioară a studiului individual, o componenţă obligatorie a procesului de învăţământ. Am urmărit, de asemenea, să antrenez pe cei mai buni studenţi drept colaboratori la lucrările ştiinţifice ale catedrei şi la propriile mele lucrări. Această preocupare de includere a cercetării în activitatea cotidiană a studentului a dat, în ultimii ani, roade evidente, pe măsura adâncirii procesului de integrare a învăţământului cu cercetarea şi producţia.

Prin noul mod de organizare a activităţii studenţilor, care îşi însuşesc cunoştinţele pe mai multe căi, cursul îşi schimbă ponderea ca sursă de informare: cursul vorbit şi cel scris, bibliografia, o activitate de cercetare şi o activitate practică de proiectare. Îmbinarea acestor forme de activitate a permis antrenarea unui mare număr de studenţi la realizarea unor lucrări de specialitate, cerute de diferiţi beneficiari, realizate sub îndrumarea mea şi a celorlalţi membri ai catedrei cum ar fi: Studiul ştiinţific al determinării zonei centrale istorice a oraşului Bucureşti sau studiile pentru valorificarea zonelor comerciale din centrele istorice ale oraşelor Suceava şi Craiova.

Privind verificarea şi aprecierea cunoştinţelor studenţilor ca o parte integrantă a

actului instructiv-educativ, am urmărit îmbinarea unor forme tradiţionale cu forme moderne cum ar fi examinarea prin teste, tinzând a spori continuu ponderea pe care o poate căpăta verificarea cunoştinţelor teoretice acumulate prin intermediul unei activităţi practice.

În cele de mai sus trebuie văzută preocuparea mea insistentă pentru modernizarea procesului de învăţământ şi sporirea eficacităţii disciplinelor de istoria arhitecturii şi restaurarea monumentelor în procesul de formare a arhitectului.

Nu ştiu în ce măsură sunt aplicate la noi concepţiile despre monumentele de arhitectură şi destinul lor în contemporaneitate, despre restaurarea urbanistică. Nu cunosc în ce proporţie aceste teme sunt studiate la Facultatea de Arhitectură şi Urbanistică a Universităţii Tehnice din Chişinău, dar, judecând după felul cât de uşor ne despărţim de patrimoniul nostru cultural, opera lui Gheorghe Curinschi-Vorona nu este cunoscută şi nu are aplicare practică.

În acelaşi interviu Gh. Curinschi-Vorona face o precizare interesantă care are rezonanţă şi în lucrarea „Arhitectura comparată...?”. La întrebarea lui V. Olărescu el găseşte de cuviinţă să dea un scurt comentariu:

„— Înţeleg că sunteţi creatorul arhitecturii comparate.

— O abordare spontană de nuanţă comparatistă este prezentă în orice istorie a arhitecturii. Fondatorii istoriografiei româneşti de arhitectură, Gheorghe Balş şi N. Ghika-Budeşti, au fost veritabili comparatişti fără să afirme acest lucru şi poate, chiar fără să-l fi conştientizat. În ceea ce mă priveşte, am încercat să aduc comparatismul în istoria arhitecturii la nivel de metodă, teorie şi disciplină autonomă de investigaţie.”

În epoca socialistă comparatismul a apărut ca o necesitate, ca un drept aproape neîndoielnic de a avea permisiunea de-a studia şi epocile anterioare. Doar e ştiut faptul că propovăduitorii noului realism socialist în artă şi literatură cu aceeaşi măsură marxistă au operat şi în arhitectură, negând tot ce s-a creat de alte generaţii. Stilul „stalinist” în arhitectură poate fi întâlnit în multe dintre ţările care după cel de al doilea război mondial au fost împinse în orbita de influenţă a U.R.S.S.

Salvarea arhitecţilor era în încercarea de a nu se îndepărta prea tare de marile modele arhitectonice ale lumii, de a nu se înstrăina spiritual de realizările contemporanilor, de a nu neglija experienţa acumulată, exploatând-o în direcţia care ar da cea mai valoroasă eficienţă.

Acest moment, odată înţeles de Gh. Curinschi-Vorona, a fost implementat şi prin istoriile sale şi desigur cel mai eficient prin metoda comparatistă, promovată şi cultivată cu multă ardoare de savantul şi arhitectul basarabean.

El n-a proiectat edificii. El a proiectat un tezaur arhitectonic pe fundalul foarte schimbător al unei epoci dramatice cu unele conotaţii chiar tragice.

Nefiind în stare să se apropie de arhitectura basarabeană din motive obiective s-a orientat spre cea universală, deschizând o fereastră importantă pentru generaţiile de tineri arhitecţi români care trebuiau să fie formaţi la şcoala arhitecturii mondiale. Acesta este marele lui merit.

Ca savant a realizat o operă aproape completă. Scriu cuvântul aproape şi sunt conştient de faptul că autorul a avut aceeaşi senzaţie. El n-a scris despre arhitectura Basarabiei — din motive obiective, căci nu avea dreptul. Dar o studia, o ştiu de la doctoranzii lui. Păcat. Pana lui ar fi consacrat eternităţii monumentele noastre de arhitectură, le-ar fi universalizat şi poate, prin gestul lui, le-ar fi salvat. Fără el nouă ne este mai greu să o facem, poate chiar imposibil...

Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută. – Ch., 2004. – P. 250-263.

Cărti de Gheorghe C.-Vorona


Cum Cumpăr Cum plătesc Livrare
0 cărţi in coş
Total : 0 RON