Grigore Ureche

Biografie şi Bibliografie

 -
Grigore Ureche (aproximativ 1590 - 1647) a fost primul cronicar moldovean de seamă, a cărui operă a ajuns până la noi.

Născut pe la 1590 sau 1595, Grigore a fost fiul lui Nestor Ureche, boier instruit deţinând funcţii politice importante la sfârşitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii la Poarta Otomană, mare vornic al Ţării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă.

Cronicarul de mai târziu a învăţat carte la Lemberg, la Şcoala Frăţiei Ortodoxe, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina şi greaca, retorica şi poetica. Reîntors în ţară, a participat la viaţa politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar.

În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiaţi ai acestuia, mare spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiaşi Ţări de Jos.

A murit în anul 1647 în satul Goeşti din ţinutul Cârligăturii şi a fost înmormântat într-o criptă de la mănăstirea Bistriţa din Moldova.

Opera

Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de la Dragoş până la Aron-vodă a fost scris spre sfârşitul vieţii, (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647). Baza informativă a cronicii au constituit-o analele slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski şi o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.

Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseţ din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuţi“ şi să lase urmaşilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar şi din grija ca aceştia să nu rămână „asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte“. E de accentuat importanţa pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea şi creşterea conştiinţei naţionale a poporului, Letopiseţul Ţării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română.

Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns şi s-a pierdut foarte de timpuriu, la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea şi până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. Alţi copişti, ca Misail Călugărul şi Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost identificate, unele chiar de Miron Costin. Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise, conţinînd integral sau parţial cronica lui Ureche. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852, de către Mihail Kogălniceanu.

Letopiseţul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-vodă. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deşarte ce de dereptate“. Adversar al unei puteri domneşti fără controlul boierimii, Ureche a scris cronica de pe poziţia marii boierimi. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea ţării şi în special epoca lui Ştefan cel Mare. În politica externă, Grigore Ureche a promovat cu perseverenţă ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianţă cu Polonia.

Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească, remarcă influenţa altor limbi („aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”), afirmă descendenţa romană („de la Rîm ne tragem”) şi face unele apropieri etimologice între cuvintele româneşti şi cele latineşti („…de la rîmleni, ce le zicem latini: pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi alte multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-àm înţălege”. Ureche greşeşte originea doar a două cuvinte: femeie – familia, părinte – parentem). Cronicarul afirmă şi originea comună a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor.

A întîmpinat greutăţi de exprimare pentru că nu a avut un model de cronică în limba română, de aceea frazele sunt mai greoaie, amestecînd sintaxa slavă cu cea orală românească.

N. Manolescu, în Istoria critică a literaturii române desprinde următoarele trăsături ale operei:

a) atitudinea critică faţă de izvoare: nu foloseşte ştirile care „nu se tocmesc”;

b) ţel patriotic şi educativ precis: demonstrează latinitatea limbii cu exemple şi vede necesitatea ca românii să aibă şi o istorie a lor, cum au alte popoare;

c) folosirea metaforei: cronicarii trebuie să fie „fierbinţi” pentru trecut. Într-o luptă, moldovenii au pierit „cît au înălbit poiana”;

d) arta portretului: omul este privit sub o calitate sau un viciu esenţial, care-i subordonează faptele. Iliaş-vodă, fiul turcit al lui Petru Rareş, „pe dinafară să vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuţit”. Ştefan cel Mare este impulsiv, dar viteaz.

Portretul lui Ştefan cel Mare

Lui Ştefan îi sunt dedicate cele mai multe pagini din letopiseţ, într-un joc de lumini şi umbre, căci cronicarul nu se sfieşte să-l judece uneori (de exemplu îl consideră mai curând un războinic de dragul războiului decât un patriot). Celebru este finalul portretului, în care moartea voievodului este prezentată secvenţial:

a) împrejurările morţii lui Ştefan (anul, luna, ziua);

b) portretul fizic, realizat printr-un eufemism („om nu mare de stat”) şi cel moral, alcătuit dintr-o enumerare de însuşiri: impulsiv („mînois şi degrabă a vărsa sînge nevinovat”), uneori nedrept cu boierii („deseori la ospeţe omorîia fără giudeţ”), dar bun gospodar („şi lucrul său îl ştia à-l acoperi”), neîntrecut strateg („la lucruri de războaie meşter”), ştiind să-şi transforme chiar înfrîngerea în victorie („…că ştiindu-se căzut gios se rădica deasupra învingătorilor”);

c) sentimentele poporului la moartea lui Ştefan (jalea, intrarea în legendă à domnitorului);

d) participarea naturii la durerea generală;

e) o scurtă şi precisă informare istoriografică.

Cărti de Grigore Ureche


Cum Cumpăr Cum plătesc Livrare
0 cărţi in coş
Total : 0 RON