Ioan Lacusta

Biografie şi Bibliografie

 -
Ioan Lăcustă (15 septembrie 1948, Vârfurile, judeţul Arad - 14 noiembrie 2008, Bucureşti) este un prozator, publicist şi eseist. Este fiul Antoninei (născută Movileanu) şi al lui Dumitru Lăcustă, învăţători. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1972), lucrând apoi ca profesor, ziarist şi redactor la revista „Magazin istoric". Membru al cenaclului de proză Junimea, figurează în antologia Desant '83. Debutează în „Vatra" (1980), iar prima carte, Cu ochi blânzi, îi apare în 1985 (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut). Colaborează cu proze scurte şi cu articole de opinie la „Tribuna", „Vatra", „Tomis", „Convorbiri literare", „România literară", „Luceafărul", „Caiete critice" etc.

Unanim apreciată de critică, prima culegere de proze a lui Lăcustă a reţinut atenţia îndeosebi prin secţiunea intitulată revelator, La uşa domnului Caragiale. Formula a căpătat circulaţie datorită cronicii cu acelaşi titlu semnată în „România literară" de Mircea Iorgulescu, devenind în scurt timp o deviză sui-generis a generaţiei optzeciste. Ea racorda în mod surprinzător producţia tinerilor iconoclaşti la un filon autohton de creaţie, în condiţiile în care autorii înşişi exploatau, declarativ, la maxim retorica rupturii, în timp ce puterea se străduia să-i compromită, denunţându-i drept cosmopoliţi, decadenţi, anemici. Ce oferea în fapt I.L. Caragiale era reţeta convertirii cotidianului în literatură, a revalorificării materialelor joase, paraliterare, reportericeşti, în scrieri canonice.

Schimbând ce era de schimbat, instantaneele din primul volum al lui Lăcustă sunt de fapt reportaje tip Caracudi: un fel de variaţiuni pe temă dată aduse tehnic la zi, adică în era reportofonului şi a camerei de luat vederi. Cartea trădează o înverşunare emfatică împotriva clişeului, a ticurilor de limbaj care camuflează vacuitatea sensului, în sfârşit, împotriva aşa-zisului simţ comun. Strict tematic vorbind, textele se situează pe firul principal al curentului optzecist-desantist: abandonul marilor probleme în favoarea banalului, denunţarea mediocrităţii sufleteşti şi a uzurii morale în zone periferice, deşi veleitare, ale socioculturalului. Audiţia lexicală bine antrenată a autorului trădează, de asemenea, un stagiu convenabil „la uşa domnului Caragiale", ca şi croiala economicoasă, decisă, tactica regizorală şi ritmul dramatic susţinut.

Cel de-al doilea volum, Linişte. Povestiri din viaţa mea (1989), îl continuă pe primul, fără a aduce vreo schimbare. Textele par a fi fost compuse concomitent şi, la publicare, împărţite arbitrar în două cărţi. Numerotate în serie şi intitulate generic Scrisori către maşina de scris, mai multe bucăţi ilustrează vocaţia reportericească a genului de proză impus de generaţia '80: „E fascinant să asculţi viaţa. E atâta încărcătură de viaţă în spusele celor din preajmă (pe stradă, în autobuze, în magazine, la cozi, în fine, peste tot), încât nu-ţi trebuie decât o ureche imensă şi un suflet pe măsură pentru a le cuprinde. Şi un ochi atoatevăzător pentru a înregistra, cu toate fascinantele ei lumini, această viaţă despre care mă tot prefac a scrie."

Lăcustă formulează aici o artă poetică neostentativă, şi de aceea mai convingătoare decât orice manifest gălăgios. Imaginea urechii imense şi a ochiului atoatevăzător fixează obiectivul comportamentist al prozei sale. Ea refuză, aparent, construcţia, în favoarea unui miraj înşelător în literatură: transparenţa perfectă, observaţia şi transcrierea directă. Expresia ei ideală ar fi sincronia - irealizabilă - între percepţie, expresie şi scris. Adaptată epistemei şi tehnologiei sale, o atare sincronie îşi asimilează un element mecanic, naturalizându-l: maşina de scris. Conştient de imposibilitatea unei astfel de coordonări monstruoase, prozatorul se joacă afişând, în alt loc, decalajele fatale, dar necesare, desincronizările între faptul brut ca punct de pornire şi dezvoltarea lui literară. De pildă, Gând de miercuri face ritmic naveta între ceea ce se consemnează conştiincios la rubrica intitulată (cu ironie subţire) Fapte şi ceea ce se naşte prin elaborarea în discurs, numită şcolăreşte Dezvoltare - adică o serie de continuări alternative, notate pedant cu a, b şi c.

În 1990 Lăcustă revine cu un roman, Calendarul de nisip, confirmând consecvenţa exemplară cu sine, dar şi disponibilitatea unui autor care izbuteşte să nu-şi devină sie însuşi epigon. Cartea exploatează până la epuizare toate efectele care se pot scoate dintr-o reţetă a romanului în roman, despre care unul dintre personaje crede că se ocupă cu „treburi de-astea, la modă acum, scrisul care-l scrie pe unul, cu altul care-l scrie pe altul, ceva de mai mare hazul". În afară de cele două personaje-autor, Ovidiu Rădulescu şi Dumitru G. Stan (primul romancier, celălalt romancier şi memorialist), creaturile fictive ale lui Lăcustă sunt, în viaţă, producători, cititori şi imitatori maniaci de literatură. De la pupitrul lui de dispecer, prozatorul reuşeşte să controleze ferm reţeaua de circuite complicate prin care parvin informaţiile în cartea sa, împiedicând-o să devină ilizibilă. O ironie bine temperată asigură întregului timbrul tonal potrivit, ferindu-l de stridenţe. Stagiul „la uşa domnului Caragiale" se trădează şi aici, ca şi în proza scurtă, prin profunzimea inciziei în cele mai eteroclite medii sociale. Ca toţi optzeciştii de altfel, Lăcustă se aventurează pe teren bine înzestrat tehnic, cu un reportofon şi cu o cameră de luat vederi, semn că este, înainte de orice, un scriitor al timpului său.

Opera literară

• Cu ochi blânzi, Bucureşti, 1985;
• Linişte. Povestiri din viaţa mea, Bucureşti, 1989;
• Calendarul de nisip, Bucureşti, 1990;
• 1919-1937. Zece alegeri interbelice - Cine a câştigat?, Bucureşti, 1998;
• În şoaptă, Bucureşti, 1999;
• 23 august 1944-30 decembrie 1947. 41 de luni care au schimbat România, Bucureşti, 1999;
• Fără Caragiale... Carte a mamei, a iubirii, a morţii, Bucureşti, 2001;
• Cartea luminării, Râmnicu Sărat, 2001;
• Cenzura veghează: 1937-1939, 2007;
• Luminare - Coborârea în text, 2007.

Antologii

• Râţari Furtună i orujenoseţ Dodiţoiu, Moscova, 1986;
• Generaţia '80 în proza scurtă, Piteşti, 1998;
• Competiţia continuă. Generaţia '80 în texte teoretice, 1994; ediţia II, Piteşti, 1999.

Afiliere la organizaţii profesionale

• Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Premii şi distincţii literare

• Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, 1985;
• Premiul „Ion Creangă" al Academiei Române, 1990.

Cărti de Ioan Lacusta


Cum Cumpăr Cum plătesc Livrare
0 cărţi in coş
Total : 0 RON