Ion Barbu

Biografie şi Bibliografie

 -
Ion Barbu este pseudonimul matematicianului Dan Barbilian (n. 18 martie 1895 la Câmpulung-Muscel, d. 11 august 1961 la Bucureşti). Este pseudonimul sub care a devenit cunoscut ca unul dintre cei mai importanţi poeţi români din secolul trecut, „dacă nu cumva cel mai mare”, scrie Alexandru Ciorănescu în volumul său publicat în 1981 la Twayne Publishers şi tradus în limba română în 1996). Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care şi-a latinizat numele iniţial Barbu) şi Smaranda, născută Şoiculescu.

Matematicianul

Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuţii în revista Gazeta matematică. Tot în acest timp, Barbilian îşi dezvoltă şi pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care îşi satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial.

Cariera matematică continuă cu susţinerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la diferite conferinţe internaţionale de matematică. În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Publică diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanţă sunt două dintre contribuţiile lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky (1934-1935), unde defineşte o procedură de metrizare care va fi numită de Leopold Blumenthal „spaţii Barbilian”, şi două lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein., apărute în 1940 şi respectiv în 1941, intitulate Zur Axiomatik der Projectiven ebenen Ringgeometrien, şi care au inspirat o direcţie de cercetare în geometria inelelor, direcţie asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev şi al lui Klingenberg.

Teoria spaţiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări:

    * Asupra unui principiu de metrizare, Stud.Cercet. Mat. 10 (1959), 68-116,
    * Fundamentele metricilor abstracte ale lui Poincaré şi Carathéodory ca aplicaţie a unui principiu general de metrizare (lucrare prezentată la Institutul de matematică în data de 4 iunie 1959), apărut în Studii şi cercetări matematice, vol. 10 (1959), 273-306;
    * J-metricile naturale finsleriene, apărută în aceeaşi revistă în vol. 11 (1960), 7-44;
    * J-metricile naturale finsleriene şi funcţia de reprezentare a lui Riemann,lucrare scrisă împreună cu Nicolae Radu şi apărută postum, publicată tot în Studii şi cercetări matematice, vol. 12 (1962), 21-36.

Ultima lucrare a fost depusă la redacţie de Nicolae Radu pe 20 octombrie 1961; Barbilian se stinsese pe 11 august, în acelaşi an. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în reexaminarea modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model generează în mod natural o distanţă care poate fi reprezentată ca oscilaţie logaritmică.

Contribuţia lui Dan Barbilian a fost de a analiza cât de generală e această procedură de a construi o distanţă şi de a stabili o teorie a spaţiilor metrice dotate cu această distanţă. În lucrarea din 1934, a definit o metrică în interiorul unei regiuni planare oarecare, generalizând astfel ideea modelului Poincaré, care este definit doar în interiorul discului unitate. Cu acea metrică, interiorul mulţimii devenea un model de geometrie neeuclidiană. Aceste rezultate au fost citate şi folosite de-a lungul anilor de mulţi matematicieni, între care (menţionaţi în ordinea cronologică a contribuţiilor) Leopold M. Blumenthal, P. J. Kelly, Wladimir G. Boskoff, Alan E. Beardon, F. W. Gehring, K. Hag, Peter A. Hasto, Zair Ibragimov, H. Linden, P. Sousa, S. Ponnusamy, S. A. Sahoo, M. G. Ciucă, Bogdan Suceavă.

Poetul

În anul 1919, Dan Barbillian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaşte pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi şi mai frumoase prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanşat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecaţi într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian îşi descoperă talentul şi iubirea faţă de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia şi geometria sunt complementare în viaţa sa : acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaştere şi imaginaţie.

Criticul şi prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai completă până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viaţa Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-şi continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viaţă boemă, se întoarce în ţară.

Scurta prezentare a spaţiilor poeziei lui Ion Barbu

Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferenţă al Poeziei cu Matematica, de aceea poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi şi Blaga, întrucât gradul ei de dificultate e mai mare. Mai exact spus, înţelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie să fie poezia e mai aproape de concepţia unor poeţi moderni şi singulari ca Stephane Mallarmé sau Paul Valéry, decât de concepţia mai generală, impusă de romantism. Apoi nu trebuie uitat că poetul a fost dublat de un matematician şi că modul lui de a gândi în spiritul abstract al matematicii s-a impus şi în planul reprezentărilor poetice. Ion Barbu însuşi afirmă: "Ca şi în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, aşa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei."

Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creaţia lui Ion Barbu era împărţită de acesta în patru etape: parnasiană, antonpanescă, expresionistă şi şaradistă. În studiul din 1935, Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu reducea această clasificare la doar trei etape: parnasiană, baladică-orientală şi ermetică. Această din urmă împărţire a devenit clasică.

Etapa parnasiană

Prima etapă este cea "parnasiană", a versurilor publicate între 1919 - 1920 în "Sburătorul". Dintre ele amintim: Lava, Munţii, Copacul, Banchizele, Pentru Marile Eleusinii, Panteism, Arca, Pytagora, Râul, Umanizare ş.a.m.d. Denumirea face aluzie la numeroasele influenţe ale poeziei afiliabile parnasianismului francez.

Scurte şi riguroase ca formă - câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers tematic restrâns. Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului şi ale florei , evocă zeităţi mitologice sau surprinde procese de conştiinţă, cum ar fi solemnul legământ al lepădării de păcatul contemplaţiei abstracte în favoarea voinţei de a trăi cu frenezie, într-o totală consonanţă cu ritmurile vii ale naturii.

Evitând poezia - confesiune, exprimarea directă a năzuinţelor sufletului său, Ion Barbu le transferă unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, munţii, pământul ceea ce indică o tendinţă de a folosi simboluri " obiective". Peisajele , pasteluri exotice şi imaginare, închid în ele elanuri şi încorsetări ale fiinţei umane, aspiraţii patetice şi încrâncenate refuzuri, ca în aceste solemne strofe din Copacul :

"Hipnotizat de - adânca şi limpedea lumină
A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfărâme zenitul şi - ncremenit să bea
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină"

sau din Banchizele:

"Din aspra contopire a gerului polar
Cu verzi şi stătătoare pustietăţi lichide,
Sinteze transparente , de străluciri avide,
Zbucnesc din somnorosul noian originar."

Poezia Umanizare scoate în evidenţă un conflict dramatic al fiinţei umane, care, în aspiraţia ei spre absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual şi senzual, între contemplaţia " apolinică" şi trăirea "dionisiacă". Poezia, declara Ion Barbu, le împacă pe amândouă într-un proces unic, într-o sinteză în care Gândirea se transfigurează luând forme concrete de " sunet, linie, culoare ".

Ideea devine " muzică a formei în zbor, Euritmie", deci intuiţie a esenţei lumii. Aspiraţia spre cunoaştere are, în prima perioadă, un caracter cam abstract, de unde şi, frecvent, răceala versurilor. Încercarea de concretizare se sprijină pe împrumuturi din mitologie, care lasă de obicei o impresie puternică de livresc. Recurgerea la elemente mitologice greceşti şi preocuparea deosebită pentru expresie i-au făcut pe unii cercetători (E. Lovinescu) să vorbească de un parnasianism al începuturilor literare ale lui Ion Barbu.

Dar poezia parnasiană franceză, reprezentată prin Leconte de Lisle sau José Maria de Hérédia, era fundamental decorativă şi antiromantică în conţinut neîngăduind elanuri sufleteşti, pe când la Ion Barbu, sub împietrita şi recea marmură a versului, se răsucesc pasiuni violente, nelinişti şi aspiraţii tulburi, ceea ce denotă deocamdată o structură romantică . Probabil că aceasta este şi cauza pentru care şi le-a refuzat mai târziu, socotindu-le că " decurg printr-un principiu poetic elementar ". El tinde spre o altă formulă poetică, depărtată de romantism, spre "un lirism omogen, instruind de lucrurile esenţiale, delectând cu viziuni paradisiace ", pe care a realizat-o în următoarele etape ale creaţiei sale.

Etapa baladică-orientală

Aceasta indică orientarea spiritului poetului spre concretul lumii, cum şi anunţase în Umanizare. Aici pot fi integrate poeme ca: După melci, Riga Crypto şi lapona Enigel, Domnişoara Hus, Isarlâk, Nastratin Hogea la Isarlâk, publicate din a doua jumătate a lui 1921 până în 1925, în Viaţa românească şi Contimporanul lui Ion Vinea. Mai toate sunt lungi, datorită în mare măsură pasajelor descriptive, consecinţă imediată a preocupării de concret; au un caracter narativ, "baladic" , pentru că în ele "se zice" o poveste; în sfârşit evocă o lume pitorească, de inspiraţie autohtonă sau balcanică, asemănătoare cu cea din viziunea lui Anton Pann. Excepţională este acum sugestia picturală. Expresia este proaspătă şi pregnantă dezvăluind în I. Barbu un poet al cuvântului , nu numai al ideii şi viziunii, cum îl cunoaştem la început. Descripţia însă nu există exclusiv pictural, ci fixează o atmosferă adecvată. Teoria baladescului avea să fie reluată în estetica Cercului literar de la Sibiu de poeţi ai acestui curent cum ar fi Radu Stanca şi Ştefan Augustin Doinaş.

Isarlâk, (inima mea), spre exemplu, este o cetate ideală, "dată-n alb ca o raia" aşezată "la mijloc de Rău şi Bun", populată cu oameni care trăiesc deopotrivă deliciile spiritului şi pe cele ale vieţii " într-o slavă stătătoare": univers fabulos în care se echilibrează totul. De o deosebită forţă de sugestie, sub raportul invenţiei verbale, este Domnişoara Hus a cărei valoare stă aproape în întregime în expresie. Poezia vorbeşte despre povestea unei iubiri pătimaşe cândva şi nefericite şi a unei tragicomice eroine, cadână "pezevenche" ce-şi cheamă de pe lumea cealaltă, prin descântece, iubitul care a uitat-o.

Dar farmecul ei nu stă în ineditul pitoresc al întâmplării ci în extraordinara incantaţie a versurilor şi în sugestia de fantastic a descântecului. Substratul simbolic al elementelor narative şi descriptive din poeziile etapei a doua poate fi întâlnit în După melci, poem lung în care se stilizează motive folclorice pentru a se povesti o experienţă de iniţiere în tainele naturii, devenită dramă a cunoaşterii sau în Riga Crypto şi lapona Enigel.

Etapa ermetică

Ultima etapă a poeziei lui Ion Barbu este una de încifrare a semnificaţiilor, numită din această cauză etapa ermetică. Dar mai întâi a existat un moment de tranziţie, reprezentat de Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunţile necesare sau Uvedenrode, publicate între 1925 - 1926. În ele se păstrează încă legătura cu etapa anterioară atât prin pasajele descriptive cât şi prin cele narative, care fac poezia mai uşor de înţeles şi descifrat. George Călinescu susţine că de fapt aici există ermetismul autentic al poeziilor lui Ion Barbu, pentru că se bazează pe simboluri, cel din Joc secund nefiind decât un ermetism de " dificultate filologică ", ţinând de o sintaxă poetică dificilă.

Poeziile amintite se învârtesc, metaforic vorbind, pe ideea " nunţii " înţeleasă ca pătrundere în miracolul creaţiei universale. "Oul dogmatic" este chiar un simbol al misterului " nunţii ", un soi de cosmoid, pentru că în structura lui duală se reprezintă lumea dinaintea nuntirii, creaţia de dinaintea Genezei. Banalul ou demonstrează că "mărunte lumi păstrează dogma", că macrocosmosul se repetă în microcosmos. De aceea el este făcut să devină obiect de contemplaţie:

"E dat acestui trist norod Şi oul sterp ca de mâncare, Dar viul ou la vârf cu plod Făcut e să-l privim la soare!"

Văzut în lumina soarelui, oul relevă însăşi esenţa universului, imaginea eternă a increatului.

În Ritmuri pentru nunţile necesare sunt evocate trei căi de cunoaştere: prin eros ( sau senzuală), reprezentată astral prin Venus, prin raţiune, având simbol pe Mercur, şi prin contemplaţie poetică, care e tutelată de Soare. Fiecare experienţă este o "nuntă", adică o comuniune cu esenţa lumii, dar prin primele două contopirea nu este perfectă. Senzaţiile permit numai un contact fulgerant , iar intelectul ignoră, pentru a face operaţiile proprii cunoaşterii logice, condiţia fundamentală a universului, care este devenire continuă.

Aspiraţia spre absolut se împlineşte doar prin atingerea contemplaţiei poetice, prin viziunea directă a principiului universal când: "intrăm Să ospătăm În cămara Soarelui Marelui Nun şi stea, Aburi verde să ne dea, Din căldări de mări lactee, La surpări de curcubee, În Firida ce scântee / Etern" În termeni mai simpli poezia pune problema raportului dintre cunoaşterea logică şi cea metaforică aşa cum o pusese şi Blaga în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

În Uvedenrode pe aceeaşi temă a nunţii e reluată într-un material poetic, ideea erosului ca încercare eşuată de cunoaştere. Titlul, inventat de poet, defineşte un spaţiu de coşmar, "o râpă a gasteropodelor ", reprezentare a purei vieţi vegetative. Faza de tranziţie este de o puternică originalitate, derutantă pentru cititor, căruia i se solicită un efort mult mai mare decât de obicei pentru sesizarea semnificaţiilor, a viziunii ample închise în imaginile concrete ale poemului. Limbajul este dens, termenii neobişnuiţi, mulţi neologistici sau rari. Este un ultim pas până la concentrarea extremă a expresiei din ciclul Joc secund.

Opere

    * După melci, Editura Luceafărul, 1921
    * Joc secund, Editura Cultura Naţională, 1930

Joc secund

Opera cea mai importantă a poetului Barbu o constituie volumul Joc secund, publicat în anul 1930. Se pare că a publicat acest volum în urma unui pariu cu Tudor Vianu că poate scrie poezie (alte surse povestesc despre o înţelegere: dacă Barbu reuşea să publice poezii, Vianu trebuia să îi analizeze critic creaţia). Poeziile sunt dificil de înţeles, e o lirică ermetică cu limbaj abstract, inspirata de poemele lui Stephane Mallarmé. În unele poezii, autorul foloseste concepţii matematice, spre exemplu utilizeaza noţiunea de grup (o mulţime cu structura matematică, ale căror elemente se pot însuma conform unor legi specifice).

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund mai pur.

În concepţia lui Barbu, care o repeta pe cea a unui alt poet modernist şi matematician francez celebru, Paul Valéry, poezia are mult în comun cu geometria: există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde aceasta se întâlneşte cu poezia. [..] Ca şi în geometrie înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă. Această poezie iniţiatică este un elogiu adus inteligenţei ca valoare universală supremă. Proiecţiile astrale, călătoriile în timp, viziunile celeste şi criptografia ermetică sunt cateva dintre tehnicile folosite cu pricepere şi har de poet. Abilităţile profetice ale poetului sunt certificate de obiectivarea subtilelor concepte mentale utilizate. Ciclul Joc secund a fost tradus în franceză şi în maghiară. Există şi traduceri ale unor poezii în limba germană.

În seria de poezii din Joc secund, orientările fundamentale rămân cele două, mai mult întâlnite spre prinderea sensului lumii ascuns de aparenţe, de fenomene sau dimpotrivă, spre fenomenalitatea imediată în care se intuieşte esenţa lumii. Din această perspectivă ciclul are două texte care pot fi socotite arte poetice: cel intitulat chiar Joc secund (sau Din ceas dedus) şi Timbru.

Jocul secund impresionează mai întâi printr-o sonoritate impecabilă, adevărată "muzică a formelor în zbor ", dar nu - şi dezvăluie sensul de la prima lectură. După însăşi mărturisirea poetului " poezia este lumea purificată în oglindă( deci reflectare a figurii spiritului nostru) act clar de narcisism (de autoiubire deci de autocunoaştere), semn al minţii (deci act intelectual, un sentiment, afectivitate lirică) ". George Călinescu sintetizează excelent interpretarea poemului: "Poezia ("adâncul acestei calme creste") este o ieşire ("dedus") din contigent("din ceas") în pura gratuitate, mântuit azur, joc secund, ca imaginea cirezii răsfirată în apă".

Ideea fundamentală din acestă poezie este că arta e un joc secund, mai pur, realitate sublimată, care porneşte din viaţă, dintr-o trăire, dar nu se confundă cu viaţa, constituindu-se ca un univers secund, posibil. Acest univers se ridică pe anularea, pe " înecarea" celuilalt, nu e, cu alte cuvinte, o copie a lui, ci are un sens propriu, intern, care - l justifică. Dacă lumea reală există sub zenit, în obiectivitate, poezia trăieşte sub semnul nadirului, în reflectare. Poetul transpune oglindirea din conştiinţa sa în melodia cuvintelor, ascunzând în ele cântecul lui - creaţia, asemenea mării care îşi ascunde cântecul ei sub clopotele verzi ale meduzelor.

În poezia Timbru, privirea poetului e fixată pe suprafaţa lumii, nu dincolo de ea fascinat într-atât de lucruri (de piatră, de humă, de unda mării), încât le atribuie o viaţă sufletească. Cum ele sunt mute, poezia este aceea care ar trebui să le exprime, ceea ce presupune, pentru poet, o comunicare simpatetică cu ele, identificarea (atitudinea e diametral opusă aceleia din Joc secund).

Poezia creată acum nu mai e concentrare de esenţe ci "un cântec încăpător", capabil să cuprindă diversitatea infinită a lucrurilor, un imn de laudă a creaţiei cosmice asemănător aceluia pe care conform tradiţiei biblice, l-ar fi intonat în paradis îngerii, când Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam. Celelalte poezii din ciclu se aşează sub una sau alta din cele două poetici, toate sunt în fond nişte descrieri diferenţiate enorm de altele în limbaj.


Din cuprinsul volumului:

    * Lava
    * Munţii
    * Copacul
    * Banchizele
    * Pentru Marile Elensenii
    * Panteism
    * Arca
    * Pytagora
    * Râul
    * Umanizare
    * Riga Crypto şi lapona Enigel
    * Domnişoara Hus
    * Nastratin Hogea la Isarlâk
    * Joc Secund
    * Uvedenrode
    * Isarlâk

Cărti de Ion Barbu


Cum Cumpăr Cum plătesc Livrare
0 cărţi in coş
Total : 0 RON