Ion Marin Iovescu

Biografie şi Bibliografie

 -
Ion Marin Iovescu (6 august 1912, Spineni, judeţul Olt - 9 august 1977, Bughea de Jos, judeţul Argeş) este un prozator. Părinţii lui erau ţărani săraci. După studii medii la Slatina şi Constanţa, a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, lucrând apoi ca profesor, voiajor comercial, bibliotecar.

Debutează în 1934, la „România literară" (condusă de Liviu Rebreanu). Începuturile afirmării sale literare sunt legate de criticul E. Lovinescu, care l-a „descoperit" în împrejurări evocate într-un text publicat în „Adevărul" (februarie 1936), sub titlul Un nou Creangă, şi inclus ulterior în Memorii, sub titlul Un ţăran descălecat în literatură. Adevăratul debut la cenaclul Sburătorul are loc în toamna lui 1935 când Iovescu citeşte, cu mare succes, dintr-un „roman rural", Nuntă cu bucluc, care va fi editat în 1936 cu o prefaţă de E. Lovinescu. A mai publicat două romane în anii '40, apoi, după o pauză de două decenii, două volume de nuvele şi povestiri şi încă un roman, apărut în chiar anul morţii sale. În anii '70 i-au fost reeditate romanele din tinereţe. Iovescu a mai colaborat la „Vremea", „Revista Fundaţiilor Regale", „Argeş" etc.

„Publicitatea" pe care E. Lovinescu i-a făcut-o lui Iovescu, încă înainte ca scriitorul să aibă tipărită vreo carte, avea să constituie punctul de referinţă pentru receptarea şi evaluarea scrierilor lui de-a lungul timpului. De fapt, deşi îl comparase, sub imperiul primei impresii de lectură, cu Ion Creangă, marele critic şi-a cumpănit cu atenţie aprecierea. Caracteristică pentru poziţia lui Iovescu în contextul literaturii române din perioada interbelică este dubla lui condiţie, de „ţăran" (prin locul copilăriei şi al experienţelor existenţiale fundamentale) şi, simultan, de intelectual (prin studii, carieră, preocupări literare etc.), sesizată şi consemnată de acelaşi E. Lovinescu.

Astfel, bun cunoscător, din interior şi în profunzime, al ruralului, al vieţuirii săteşti, căreia îi aplică - în literatura pe care o face - o privire citadină, cultă, modernă, Iovescu reprezintă, într-o versiune minoră (esteticeşte, dar şi sub raport ideatic), un tip de scriitor reprezentativ pentru literatura română modernă. Înzestrat cu un talent incontestabil, dar mai degrabă modest, prozatorul a reţinut din „materia" rurală mai ales paremiologicul, etnograficul, riturile şi obiceiurile, situaţiile de viaţă comune şi repetabile (ori „senzaţionalist" spectaculoase), iar din sfera cultă a formaţiei sale - reţetele literaturii „simple", uşor digerabile, ale povestirii pitoreşti ori, după caz, ale „romanului popular" (de tip Eugene Sue, cu recurs la elemente caracteristice: violenţa, delincventa, fatalitatea, dramele pasionale etc.), cu deznodământ pilduitor, uneori prea vizibil „adus din condei".

Se degajă din scrierile lui Iovescu un anumit mesaj demofil, populist, de justiţie socială, însă susţinut cu intermitenţă, nu în mod tezist-sâcâitor. Abia din volumele anilor '60-70 răzbat încercări - înduioşătoare prin naivitate - de „adaptare" la ideologia autorităţii comuniste, încercări care rămân, totuşi, fără urmări dezastruoase, schemele realismului socialist fiind biruite de verva lexicală, aceeaşi ca în primele cărţi. Epica „romanelor" (ghilimelele îi aparţin lui Pompiliu Constantinescu) şi povestirilor lui Iovescu e săracă, firavă, anecdotica e comună, cantonată în sfera previzibilului, a obişnuitului (cu unele inserţii de dramatism cam artificioase, chiar dacă plauzibile în sine) şi se desfăşoară după o tramă simplă. Elementele importante ale epicului, evenimentele - decese, ucideri, alte acte de violenţă, gesturi hotărâtoare - sunt expediate rapid, în câteva cuvinte, încât riscă să treacă neobservate, prinse în masa de vorbe care domină textul.

„Folcloricul" şi „etnograficul", de care s-a făcut mare caz în receptarea operei lui Iovescu, se regăsesc inserate în structura textelor cu naturaleţe, fără pretenţii de metodă şi de exhaustivitate „ştiinţifică": o nuntă (în Nuntă cu bucluc), un priveghi şi o înmormântare (în nuvela Soare cu dinţi, de pildă) dau prilejul desfăşurării unui ritual consfinţit de tradiţie, iar adunările de veselire colectivă ori de taifas, în cârciumă sau în alte locuri, comportă şi ele „ritualul" lor, mai lax, cuprinzând cântece, strigături, ca şi vorbe de spirit spontane, inedite, motivate contextual. Toate acestea sunt „consemnate" de narator ca observator avizat al acestor manifestări. Interesul e dat în primul rând de culoarea lingvistică, de savoarea comunicării orale între locuitorii unui sat muntenesc-oltenesc de câmpie, „devenit anexă a mahalalei", dialogurile fiind atent înregistrate şi „reproduse", uneori poate excesiv, frizând neverosimilul.

Savuroasă este şi onomastica personajelor, care se cheamă Spirea Suflănlampă, Ioana Cotoibălan, Grigore Bibănac, Onică Dădălău, Umflănări, Toma Fâsnoc, Luţă Ocăţidă, Marin Zgâmboaşă, Savu Găuriciu şi Bică Bodârlău. Sunt nume pitoreşti, care amintesc de cele întâlnite în proza altor autori munteni sau olteni. În cadrele unui talent limitat, Iovescu a adus o contribuţie de neignorat la modernizarea prozei rurale.

Opera literară

• Nuntă cu bucluc, prefaţă de E. Lovinescu, Bucureşti, 1936; ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Mincu, Bucureşti, 1971;
• O daravelă de proces, Bucureşti, 1941;
• Oameni degeaba, Bucureşti, 1943;
• Lacrimi pe pâine, Bucureşti, 1967;
• Nuntă cu bucluc. Oameni degeaba. O daravelă de proces, postfaţă de Eugen Lovinescu, Bucureşti, 1969;
• Soare cu dinţi, Bucureşti, 1974;
• Marea vâlvătaie, prefaţă de Laurenţiu Fulga, Bucureşti, 1977.

Cărti de Ion Marin Iovescu


Cum Cumpăr Cum plătesc Livrare
0 cărţi in coş
Total : 0 RON