Irina Eliade

Biografie şi Bibliografie

 -
Irina Eliade (5 februarie 1920, Ploieşti - 24 septembrie 1998, Bucureşti) este o traducătoare şi prozatoare. Este fiica Mariei (născută Ştefănescu) şi a lui Petru Hanciu, economist. A absolvit în 1938 cursurile Institutului „Pompilian" din Bucureşti, iar un an mai târziu s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde obţine licenţa magna cum laude (1943), având specializările limba franceză-limba engleză. Din 1945 este şi absolventă a Institutului Pedagogic Universitar.

Între 1946 şi 1948 lucrează ca translator şi traducător în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, iar în perioada 1963-1965 este interpret la Misiunea Română de la ONU. Activitatea didactică şi-o începe în 1948, până în 1953 funcţionând în învăţământul preuniversitar, ulterior făcând parte, până în 1975, din corpul profesoral al Catedrei de limba şi literatura franceză a Facultăţii de Limbi Străine din Bucureşti.

Romanul Linie moartă, prezentat în 1947 în cenaclul Sburătorul şi premiat de un juriu alcătuit din Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu şi Camil Petrescu, ar fi putut reprezenta debutul scriitoarei dacă din cauza schimbării regimului politic publicarea lui nu ar fi rămas un proiect neîmplinit. Adeptă a unui alt tip de literatură decât cea supusă condiţionărilor ideologice, Irina Eliade se refugiază în domeniul traducerilor, realizând echivalări de referinţă pentru texte din literatura universală a ultimelor două secole (Guy de Maupassant, Andre Gide, Aldous Huxley, Andre Malraux, Colette). Volumul ce marchează debutul editorial (1965) al autoarei este traducerea unui roman de Camille Lemonnier, sub titlul Sfârşitul familiei Rassenfosse. La toate acestea se adaugă numeroase studii referitoare la tehnica traducerii, manuale, cursuri şi lucrări didactice auxiliare, lucrări de lexicologie, majoritatea întocmite în colaborare.

Odată cu publicarea unui volum de proză scurtă în 1987, intitulat Ziduri, ferestre, grădini, Irina Eliade se detaşează de statutul de creator secund, propriu traducătorului, asumându-şi-l pe cel de autor. Constructul narativ rezultat, în a cărui formulă se simt influenţe ale operelor lui Marcel Proust şi Henry James, se caracterizează prin dezvoltarea unor mici nuclee epice izolate din cotidian şi proiectate în trecut, cu precădere în perioada interbelică, nuclee purtând o sugestivă încărcătură fantastică. Acelaşi personaj-narator, o femeie aflată la apusul existenţei şi la capătul unei îndelungate experienţe de viaţă, relatează istoria pe care un obiect sau un fapt aparent banal o poartă în sine.

Chiar dacă uitarea s-a transformat într-un „zid" ce obstrucţionează descifrarea semnificaţiei acestui fel de legendă personală, odată găsit stimulul potrivit (brăţara, trandafirul, şalul, ciorapul, evantaiul, pălăria, bazi­nul - obiecte alese drept titluri pentru nuvelele cuprinse în volum), se declanşează proustiana memorie involuntară, „fereastră" trimiţând spre „grădini" cu o arhitectură nebănuită: brăţara din portretul unei femei misterioase devine pretext pentru relatarea unei iubiri nefericite dintre un pictor interbelic specializat în reprezentări feminine şi o frumoasă tânără de pe o moşie de la ţară; în noaptea de Anul Nou, printre acorduri de muzică pop şi romanţe, o bătrână doamnă, surprinsă de uluitoarea asemănare a unei invitate cu o cântă­reaţă de operă renumită cu o jumătate de secol mai înainte, retrăieşte drama pierderii unicului fiu într-un accident de prin anii '30, datorat unei neînţelegeri amoroase. Dincolo de intriga siropoasă a nuvelelor, se evidenţiază capacitatea autoarei de a prezenta în mod detaliat decorul, de a crea atmosferă şi de a corela tipologiile umane cu ambientul, ca spaţiu de mişcare al acestora.

Romanul Un an fără echinoxuri (1991) reia într-o con­strucţie mai amplă strategiile narative şi tematica prozelor anterioare, aducând însă şi o mai pronunţată dimensiune autobiografică. Acelaşi narator, femeia vârstnică despre care se spune că era profesoară universitară având ca specializare semantica, se cufundă în amintiri odată cu primirea unui telefon din partea unui fost iubit şi încearcă, analizând retrospectiv, să aplice vechii relaţii una dintre teoriile reciprocităţii actului de comunicare, prin care să definească ideea de „a fi împreună". Din nou, valoarea descrierilor amănunţite, a mărturiilor pri­vitoare la unele evenimente istorice (bombardamentul din 4 aprilie 1944) sau la unele obiceiuri casnice (explicaţia folosirii râşniţei din Delft) o depăşeşte pe cea a romanului în sine, stângaci construit, autoarea pierzându-se deseori în teorii lingvis­tice, în aplicaţii pe text, în argumentaţii mult prea lungi.

Opera

• Marcel Proust, Bucureşti, 1974;
• Ziduri, ferestre, grădini, Bucureşti, 1987;
• Un an fără echinoxuri, Bucureşti, 1991.

Traduceri

• Camille Lemonnier, Sfârşitul familiei Rassenfosse, Bucureşti, 1965;
• Guy de Maupassant, Povestiri, Bucureşti, 1966;
• Andre Gide, Şcoala femeilor. Robert, Bucureşti, 1968, Tezeu. Din „File de toamnă", Bucureşti, 1971;
• Jean Giraudoux, Romane, Bucureşti, 1969;
• Colette, Hoinara. Duo, Bucureşti, 1969, Sido. Cârceii de viţă, Bucureşti, 1982;
• Aldous Huxley, Orb prin Gaza, Bucureşti, 1974;
• Andre Malraux, Oglinda de la hotarul ceţii. Lazăr, Bucureşti, 1978, Condiţia umană, Bucureşti, 1993;
• Andre Frossard, Întrebări despre Dumnezeu, Bucureşti, 1992.
 

Cărti de Irina Eliade


Cum Cumpăr Cum plătesc Livrare
0 cărţi in coş
Total : 0 RON