Lev Tolstoi

Biografie şi Bibliografie

 -
Lev Tolstoi sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi (n. 28 august(sv) / 9 septembrie(sn) 1828, Iasnaia Poliana - d. 7 noiembrie(sv) / 20 noiembrie(sn), 1910, Astapovo) a fost un scriitor rus considerat de către critici ca fiind unul dintre cei mai importanţi romancieri ai lumii.  Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse (începută în 1820 cu primele opere ale lui Puşkin, şi terminată în 1880 cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski). Operele sale Război şi pace şi Anna Karenina au avut o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credinţele şi ideile sale filosofice şi estetice, propovăduite de-a lungul vieţii prin celelalte opere, sunt reunite şi cunoscute sub denumirea de „tolstoism”.  Creaţia sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii, acuitatea observaţiei sociale şi psihologice, sentimentul tragicului şi omenescului.

Tolstoi s-a manifestat, totodată, şi ca eseist, dramaturg şi reformator în domeniu educaţiei, calităţi care l-au consacrat drept unul dintre cei mai cunoscuţi membri ai acestei vechi şi aritocratice familii ruseşti. Interpretările sale literare privind învăţăturile etice ale lui Iisus Hristos, l-au făcut să devină mai târziu, spre sfârşitul vieţii sale, un fervent comentator al învăţăturilor christice, în sensul lor social, pacifist şi nemediat de vreo putere lumească. Ideile sale despre rezistenţă nonviolentă, expusă în opere ca „Împărăţia lui Dumnezeu este cu tine” , vor avea un profund impact asupra unor personalităţi de referinţă din secolul al XX-lea, printre care Gandhi[6] şi Martin Luther King Jr.

Opera scriitorului rus Lev Nikolaevici Tolstoi este cunoscută şi admirată de iubitorii de literatură din toată lumea. Impresia pe care a produs-o în epoca sa, precum şi răsunetul de care s-a bucurat opera lui, l-au situat înca din timpul vieţii printre cei mai importanţi scriitori ai vremii. Tolstoi a fost, din anumite puncte de vedere, un om plin de contradicţii. Născut într-o familie de nobili din Imperiul Rus, îl obsedau în aceeaşi măsură excesele burgheziei şi ascetismul auto-impus al stoicismului. Deşi şi-a întemeiat un sistem propriu de credinţe religioase, câştigând respectul gânditorilor laici, nu a reuşit niciodată să reconcileze conceptele de artă şi frumos în viaţa reală. Cercetând opera lui Tolstoi, Vladimir Nabokov observa că doar două subiecte l-au atras cu adevărat pe acesta, anume viaţa şi moartea, iar ele au fost reexaminate în fiecare nouă scriere, cu o complexitate mereu sporită. E de ajuns să urmărim „Moartea lui Ivan Ilici” sau „Anna Karenina” ca să vedem că acestea sunt, într-adevăr, temele fundamentale ale operei tolstoiene.

Lung şi rodnic a fost drumul vieţii şi al creaţiei lui Tolstoi. El a lăsat omenirii o uriaşă moştenire literară care cuprinde printre altele: un roman istorico-psihologic de mari proporţii („Război şi pace”) un roman social de moravuri („Anna Karenina”), un roman social („Învierea”), o trilogie autobiografică („Copilăria”, „Adolescenţa”, „Tinereţea”), numeroase nuvele şi povestiri („Cazacii”, „Dimineaţa unui moşier”, „Moartea lui Ivan Ilici”, „După bal”, „Hagi Murad” şi altele), drame („Puterea întunericului”, „Roadele instrucţiunii”, „Cadavrul viu”), povestiri populare, basme şi istorisiri pentru copii, articole publicistice, de critică literară sau literatură ştiinţifică (studii despre probleme de artă, articole pe teme politico-sociale, tratate etico-religioase etc.), un jurnal intim şi o excepţional de bogată corespondenţă. Lev Tolstoi a oglindit în opera sa Rusia de la începutul veacului al XIX-lea (războiul împotriva lui Napoleon), dar mai ales Rusia din perioada 1861 — 1905.

În cei aproape 60 de ani de activitate pe tărâm literar, Tolstoi a cercetat cu atenţie realitatea rusă şi a meditat neobosit la rezolvarea problemelor legate de viaţa poporului. El a parcurs un drum plin de cotituri, de la clasa nobililor căreia îi aparţinea, către poporul simplu pe care-l iubea cu sinceritate, devenind în cele din urmă exponentul intereselor ţărănimii patriarhale.

Viaţa şi caracterul

Copilăria şi adolescenţa

Născut într-o familie din nobilimea rusă, trăieşte o copilărie luminoasă şi o tinereţe aventuroasă, împărţită între studii literare şi juridice, încercări de reformare a vieţii ţăranilor, călătorii, activitate militară (participă la campaniile din Caucaz şi la Războiul Crimeei) şi scriitoricească. În ciuda problemelor familiale de mai târziu, Tolstoi a reuşit să creeze romane frumoase din care reies idealuri umanitare.

Lev Nikolaevici Tolstoi s-a născut la 28 august 1828 pe moşia Iasnaia Poliana, gubernia Tula, la aproximativ 190 de kilometri la vest de Moscova. Însemnând „poiană luminoasă” în rusă, Iasnaia Poliana era o moşie de mari dimensiuni, construită într-o pădure de foioase, în secolul al XVII-lea. Tatăl său, Nikolai Tolstoi, un conte[9] provenind dintr-o familie de nobili germani din secolul al XVI-lea, a dus o viaţă specifică aristocraţilor. Nikolai a risipit averea familiei, majoritatea strânsă de strămoşul său Alexandru Ivanovici Tolstoi, care a fost colonel în Războiul Patriotic din 1812, război de apărare a ţării împotriva lui Napoleon. În 1822, el s-a căsătorit cu Maria Nikolevna Volkonskaia, devenind astfel posesorul unei însemnate averi, adusă ca zestre de către bogata prinţesă. Din cauza iresponsabilităţii sale, Nikolai a fost nevoit să folosească zestrea soţiei sale pentru a păstra situaţia financiara a familiei. Maria Nikolevna, mama viitorului scriitor, era, de asemenea, fiica unui general bogat, iar moşia Iasnaia Poliana făcuse parte din zestre, aparţinând la început părinţilor ei. Ea va muri când micul Tolstoi nu împlinise încă nici doi ani.[10] Ulterior, mătuşa Tatiana Ergolskaia, va prelua rolul mamei. De atunci, în imaginaţia lui Lev nu se regăsea decat un portret idealizat al mamei sale, perfectă, bună şi iubitoare, si al tatălui respectat şi iubit, moşierul pe care guvernul refuzase să-l angajeze. De fapt, Nikolai, fiind un revoluţionar care împărtăşea dorinţa decembriştilor de înlăturare a familiei imperiale şi a sistemului de iobagie, era ţinut la distanţă de guvern.

Al patrulea fiu al lui Nikolai şi al Mariei, Tolstoi, a fost crescut şi îngrijit de bone şi servitoare. El şi-a petrecut copilăria la Iasnaia Poliana. Numele aceste localităţi este strâns legat de memoria marelui scriitor, care şi-a scris majoritatea operelor în locul care a constituit leagănul primei lui copilării.

După moartea Mariei Volkonskaia (mama scriitorului), de educaţia copiilor (Tolstoi avea trei fraţi mai mari: Nikolai, Dimitri şi Serghei) s-a ocupat o rudă a familiei, T.A. Ergolskaia, de care scriitorul aminteşte deseori cu dragoste şi duioşie. Ea a fost prima care i-a sădit în suflet iubirea pentru om şi frumos şi de la ea a primit Tolstoi cel dintâi îndemn de a scrie. Asemeni tuturor famililor de nobili înstăriţi, educaţia lui Tolstoi a fost încredinţată unor profesori particulari, de naţionalitate germană şi franceză, care locuiau la conacul familiei în tot cursul anului şi se străduiau să le asigure copiilor o educaţie demna de tinerii aristocraţi. Primele opere literare citite de Tolstoi au fost poeziile lui Puşkin. Într-o zi, i s-a cerut să recite o poezie în faţa unuia dintre prietenii tatălui său. În vârstă de numai opt ani, Tolstoi l-a impresionat puternic pe invitatul tatălui său, recitând fără greşeală şi cu patos două poezii.

În anul 1837, întreaga familie se mută la Moscova, pentru a înlesni copiilor continuarea studiilor în instituţiile de învăţământ superior. Încentul cu încetul, copiii s-au obişnuit cu viaţa de oraş. În acelaşi an tatăl lor moare iar orfanii sunt luaţi sub tutela contesei Osten-Saken, sora mai mare a tatălui lor. Nu după mult timp însă, moare şi contesa Osten-Saken, iar copiii trec sub tutela contesei Iuşkova, cea de-a doua soră a bătrânului Tolstoi şi soţia guvernatorului oraşului Kazan. În urma acestor evenimente, copiii s-au mutat în Kazan. Lev, care acum avea 13 ani, a început să studieze limbile turcă, arabă şi tătară împreună cu profesorul său particular. În aceeaşi vreme a citit şi operele complete ale lui Rousseau, toate cele 20 de volume, îndrăgostindu-se imediat de filozofia acestuia.

Aspecte foarte grăitoare din copilăria, adolescenţa şi tinereţea scriitorului se întâlnesc în trilogia sa autobiografică, opera cu care Tolstoi îşi face debutul în literatură.

Tinereţea

În anul 1844, Lev Tolstoi începe să frecventeze cursurile facultăţii de limbi răsăritene, secţia filologie turco-arabă, de la Universitatea din Kazan, însă după un an abandonează studiul limbilor şi se înscrie la facultatea de ştiinţe juridice. În final se întoarce în satul natal înainte de a-şi încheia studiile, descurajat fiind de calitatea slabă a relaţiilor sociale şi academice pe care le avea. Totuşi a reuşit să-şi facă un prieten, pe Dmitri Diakov, cu care mai discuta despre religie, politică şi alte aspecte sociale.

Perioada de desfrâu şi viaţa de moşier

Fiind tot mai preocupat de prezenţa sa în înalta societate, Tolstoi îşi neglijează cursurile de la facultate. Aşa că, îşi petrecea zilele bucurându-se de orice plăcere care îi ieşea în cale. În această perioadă a tinereţii el organizează petreceri, este prezent la toate balurile şi se complace în ambianţa fastuoasă a cercurilor aristocratice pe care le frecventa însă curând, acest moment din viaţa sa în care scriitorul este atras de strălucirea lumii mondene, va lua sfârşit. Deşi pentru el chiar şi să studieze limbile străine era un privilegiu, şi-a ignorat îndatoririle şi avea numai rezultate proaste. Întrucât nu a trecut examenele finale din primul an, a solicitat să fie transferat la facultatea de drept. Din nefericire, nici după ce a obţinut transferul, Lev nu a renunţat la vechile deprinderi. În cele din urmă, el a abandonat facultatea în primăvara anului 1847, în mijlocul semestrului şi s-a întors ca moşier la Iasnaia Poliana, pe care o moştenise de la părinţi.

Înzestrat cu o natură neobişnuit de complexă, Tolstoi surprinde încă de pe atunci discordanţa dintre forma strălucitoare şi conţinutul sterp al vieţii aristocraţiei nobiliare. El surprinde ridicolul acestei lumi izvorât din contradicţiile de neîmpăcat dintre fond şi formă şi începe să fie frământat de gânduri contradictorii, care devin cu atât mai complicate cu cât i se lărgeşte orizontul cultural. Cunoaşterea vieţii Rusiei devine pentru Tolstoi problema centrală a preocupărilor sale.

În anul 1847, fraţii îşi împart între ei averea părintească. Lui Lev Tolstoi îi revine moşia Iasnaia Poliana. Când a preluat atribuţiile de moşier, avea tot felul de idei umaniste asupra modului de conducere a moşiei. Însufleţit de idei democratice, Tolstoi căuta să îmbunătăţească viaţa celor 330 de iobagi de pe moşia sa. Încercările lui au dat greş chiar de la început, deoarece iobagii îşi priveau noul stăpân cu neîncredere, iar tânărul Tolstoi nu înţelegea contradicţiile de neîmpăcat dintre iobagi şi moşieri (experienţa relatată în romanul Învierea). Retras la moşia sa, Tolstoi îşi alcătuieşte în această perioadă un vast program de studiu ce cuprindea un număr de materii foarte diferite unele de altele, menite să-i deschidă un orizont larg asupra cuceririlor omenirii pe tărâmul ştiinţei şi artei. În doi ani, el reuşeşte să realizeze o bună parte a planului său; acest lucru reiese din faptul că încă la începutul anului 1849, Tolstoi întreprinde o călătorie la Petersburg în vederea susţinerii examenelor de candidat la ştiinţe juridice. Tot în această perioadă, a şederii lui la Sankt Petersburg, se lasă în voia sorţii în orice făcea. A devenit dependent de jocurile de noroc şi, după multe partide pierdute, a realizat că era înglodat în datorii. Atunci părăseşte Petersburgul. Întors la Iasnaia Poliana, Tolstoi şi-a descoperit o nouă pasiune: muzica ţigănească. A chemat la conac un grup de muzicanţi şi le-a cerut să-i cânte melodii populare ruseşti. Serghei, fratele lui mai mare, venea şi el adesea să îi asculte, şi în cele din urmă s-a împrietenit şi s-a căsătorit cu una dintre cântăreţe. Însă dragostea lui Tolstoi pentru muzica lor era doar trecătoare.

Înrolarea în armată şi debutul literar

Mereu frământat de necesitatea de a activa într-un domeniu oarecare, de a fi de folos societăţii, Tolstoi se înrolează în anul 1851 în rândurile armatei ruse care acţiona în Caucaz. Departe de lumea mondenă, în mijlocul sălbaticei naturi a Caucazului, cântată cu atâta măiestrie de Puşkin şi Lermontov, în mintea lui Tolstoi se înfiripa ideea „autodesăvârşirii”, care, cu timpul, va căpăta amploare, devenind baza filozofiei lui de esenţă mistică, religioasă şi, în ultima instanţă - reacţionară. Chemat la război de fratele său, care era ofiţer în armata rusă, Tolstoi a plecat pe front. Nu era câtuşi de puţin interesat să aibă o slujbă de birou la prefectură, dar când s-a văzut soldat, a fost pus într-o situaţie neaşteptată. Statutul său social nu conta în armata rusă, atâta doar că nu era pus la un loc cu soldaţii de rând. De obicei, putea recurge la influenţa politică a rudelor sale dar armata nu era nici pe departe le fel de îngăduitoare cu el ca şi cunoscuţii. În ianuarie 1853, tânărul soldat a trecut, în cele din urmă, examenul de cadet pentru a deveni subofiţer de artilerie, având astfel prilejul de a-şi dovedi vitejia şi a câştiga un renume glorios ca erou de război.

Tot în această periodă, Tolstoi îşi începe activitatea lui de scriitor. A început să lucreze la primul său roman „Copilăria”, pe care îl schiţase în linii mari cu un an înainte. Era o povestire autobiografică a anilor copilăriei petrecuţi la Iasnaia Poliana. Odată terminat, el îl trimite, în 1852, redacţiei „Sovremennik”, o revistă de literatură editată de poetul Nicolai Nekrasov. Poetul a recunoscut talentul şi potenţialul literar al lui Tolstoi, şi i-a promis să-i publice lucrările în revistă, făcând-o în septembrie 1852. În acelaşi timp, Tolstoi a regăsit avantajele traiului printre cazaci. În ciuda vieţii lor simple, cazacii aveau un cod etic militar şi umanist la care ţineau cu înverşunare, iar Tolstoi îi admira. Îi vedea ca pe un model de urmat pentru toţi ruşii, şi un exemplu către care să tindă toţi tăranii şi chiar aristocraţia. Aşa că şi-a propus să scrie despre experienţele petrecute în mijlocul lor. Romanul s-a numit, după cum era de aşteptat, „Cazacii”, şi s-a bucurat de un succes imediat la publicare sa în 1863. Acum va scrie şi povestirile „Incursiunea”, „Tăierea pădurii” şi altele, cu subiecte luate din viaţa de campanie.

În anul 1854, Tolstoi este transferat în armata dunăreană şi locuieşte timp de câteva luni la Bucureşti. Referitor la această perioadă, într-o scrisoare adresata mătuşii sale, contesa T.A. Ergolaskaia, tânărul ofiţer descrie astfel Bucureştii: „Sunt năucit. Un oraş mare şi frumos, obligaţia de a te prezenta multora, opera italiană şi teatrul francez...” Se reîntoarce în patrie odată cu începerea războiului din Crimeea şi ia parte la apărarea Sevastopolului. Cu acest prilej Tolstoi se manifestă ca un devotat fiu al patriei, luptând alături de soldaţii de rând, în care vede întruchiparea vitejiei şi a abnegaţiei duse până la sacrificiul de sine. Scenele de bătălie, deosebite prin plasticitatea lor, pe care le întâlnim în epopeea „Război şi pace” sunt rodul observaţiilor proprii din timpul apărării Sevastopolului. De altfel Tolstoi imortalizează acest moment de cotitură în istoria Rusiei în ciclul intitulat „Povestiri din Sevastopol” („Sevastopol în decembrie 1854”, „Sevastopol în mai 1855” şi „Sevastopol în august 1855”).

În anul 1856, Tolstoi demisionează din armată şi se dedică activităţii beletristice. În această perioadă el colaborează la cele mai însemnate reviste ale timpului, printre care şi la revista „Sovremennik” - devenită tribuna de luptă a democraţilor-revoluţionari. De la „Sovremennik”, Tolstoi se retrage în acelaşi timp cu Turgheniev, după ruptura ce are loc între scriitorii aparţinând clasei nobiliare şi cei din rândul raznocinţilor.

În 1857, scriitorul a întreprins prima lui călătorie în străinătate. A călătorit mai întâi la Paris, unde a luat pentru prima dată contact cu o naţiune liberă. Aici a locuit pe Rue de Rivoli, într-un apartament mobilat, fiind vecin cu Turgheniev. Vizitează muzeele, frecventează teatrele, sălile de concert, merge la circ, urmează cursuri la Sorbona şi la Collége de France. Plimbându-se prin oraş, la un moment dat, asistă la spectacolul executării unei sentinţe capitale într-o piaţă publică, fapt ce i-a stîrnit un profund dezgust. odată ce va vedea ghilotina într-o piaţă publică. Din Franţa a mers în Elveţia, iar apoi în Germania, şi în cele din urmă s-a întors acasă, la Iasnaia Poliana. Odată ajuns aici, şi-a reluat încercările de reformă agricolă cu iobagii de pe moşia lui, iar în cele din urmă, a deschis o şcoală.

Maturitatea

Problema centrală a vieţii Rusiei de la mijlocul secolului al XIX-lea era problema ţărănească. Ea se punea deosebit de acut în urma Războiului din Crimeea (1853 — 1856), care a arătat şi forţa poporului rus, dar şi gradul de înapoiere economică, socială şi culturală în care se găsea Rusia acelor vremuri. Tolstoi nu putea rămâne departe de frământările legate de problema desfinţării iobăgiei. Dar dacă democraţii-revoluţionari în frunte cu Cernîşevski, Dobroliubov şi Nekrasov, vedeau eliberarea ţărănimii pe calea revoluţiei ţărăneşti, iar liberalii, aparţinând clasei nobililor, pe calea reformelor de sus în jos, Tolstoi vedea rezolvarea problemei în „împăcarea dintre mujic şi moşier”.

După părerea lui Tolstoi, aşa cum reiese din operele scrise în această perioadă şi în special din povestirea „Dimineaţa unui moşier”, mujicul trebuie să dea ascultare mai departe boierului, iar acesta din urmă, credincios „principiului autodesăvârşirii”, trebuie să dea dovadă de generozitate faţă de fratele-mujic şi să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-i îmbunătăţi viaţa. Pentru Tolstoi feudalismul nu constituia un rău social; era şi el de acord că trebuie înlăturat cu orice preţ, dar asta nu din motive de ordin politic sau social, ci spiritual. El nu vedea în feudalism o piedică în calea dezvoltării fireşti a Rusiei, ci izvorul chinurilor morale ale nobilimii.

Pentru înlesnirea apropierii dintre ţăran şi moşier, Tolstoi considera că pasul de început trebuie să fie făcut cu ajutorul răspândirii culturii în popor. În acest scop el înfiinţează la Iasnaia Poliana o şcoală, pleacă din nou în străinătate pentru a sta de vorbă cu cei mai de seamă pedagogi ai Europei şi se reîntoarce hotărât să procedeze în alt chip, întemeindu-şi un sistem propriu de educaţie liberă, „ce avea la bază metoda conversaţiei libere cu şcolarii”. În scopul răspândirii principiilor sale pedagogice, Tolstoi înfiinţează revista „Iasnaia Poliana”, având drept colaboratori pe învăţătorii şcolilor din împrejurimi. Munca pedagogică îl captivează pe scriitor care are prilejul să cunoască îndeaproape copiii de ţărani, înzestraţi cu aptitudini şi talente deosebite. Însă valul frământărilor sociale în ajunul reformei din 1861 îl cuprinde şi pe el.

În august 1862, Tolstoi se căsătoreşte cu Sofia Andreevna Berg, fiica unui medic din Moscova. El avea 34 de ani iar ea doar 18. La început, îndragostit cu adevărat de tânăra femeie, au petrecut momente liniştite şi plăcute, iar viaţa de familie era fericită. A fost pentru Tolstoi o căsătorie ideală: soţia sa îi administrează moşia, îi recopiază manuscrisele (îi transcrie de 7 ori „Război şi pace”!) şi îi dăruieşte 12 copii. Curând după căsătorie, Lev îşi reia preocupările literare întrerupte de munca pedagogică, socială şi de gospodărirea moşiei, şi începe să scrie romanul „Război şi pace”. În 1869, după terminarea marii epopei îşi reia activitatea pedagogică. Preocupat de educaţia poporului, Tolstoi scrie un abecedar şi predă el însuşi la şcoala de pe moşia sa, Iasnaia Poliana. În 1878 apare un alt roman reuşit al scriitorului, „Anna Karenina”, dramatică şi complexă analiză a vieţii de familie şi a sentimentului de dragoste.

Criza acută pe care o traversează îl face să renunţe la avere, transcriind-o pe numele soţiei, să scrie numeroase opere de reformator - asupra religiei, iubirii aproapelui, artei, sărăciei. Caută insistent să cunoască viaţa celor în mizerie. În jurul său se constituie un grup de discipoli: cel mai fanatic dintre aceştia fiind Certkov; spiritul său malefic va avea o influenţă nocivă, diabolică, asupra scriitorului. Strania întorsătură în viaţa sa spirituală creează o atmosferă insuportabilă în familie. În fond, comportamentul său este plin de contradicţii şi dominat nu numai de sinceritate, ci şi de un mare orgoliu. După apariţia romanulul Învierea, Biserica îl excomunică. Prietenia tinerilor Gorki şi Cehov îi mai da un oarecare echilibru.

Contactul îndelungat cu ţărănimea, precum şi frământările care au loc după reformă, îl determină pe Tolstoi să se desprindă de clasa sa şi să se apropie din ce în ce mai mult de ţărănimea patriarhală. El începe să propage ideea „reîntoarcerii la viaţa simplă”, idee pe care o găsim schiţată şi în nuvela „Cazacii” şi în „Război şi pace”. În „Anna Karenina”, această concepţie capătă un contur mai precis în idealizarea figurii lui Levin. Totuşi, abia în ultima parte a vieţii scriitorului are loc ruptura definitivă cu clasa sa socială, ca urmare a îndelungatului proces de frământări, căutări, şovăieli şi contradicţii. Această cotitură îl face să nege nu numai clasa din care făcea parte, ci şi statul, biserica şi proprietatea. În articolele „În ce constă credinţa mea?”, „Critica teologiei dogmatice”, şi altele, el propaga învăţătura cunoscută sub numele de „tolstoism”, „reacţionară în cel mai exact şi adânc înţeles al acestui cuvânt” - după definiţia lui Lenin.

Între anii 1881 — 1901 Tolstoi locuieşte mai mult la Moscova, pentru a înlesni copiilor posibilitatea de a urma şcoala. Îşi continuă munca literară şi felul de viaţă simplu, luând parte în acelaşi timp la viaţa obştească. În 1882, participă la recensământul din Moscova, iar în anii de foamete 1891 — 1894, ia parte la organizarea ajutorării ţăranilor. Între anii 1880 — 1900 Tolstoi scrie nuvelele: „Moartea lui Ivan Ilici”, „Sonata Kreutzer” şi operele dramatice: „Puterea întunericului”, „Cadavrul viu” şi „Roadele instrucţiunii”. Spre sfârşitul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, Tolstoi scrie romanul „Învierea” şi nuvela „După bal”, opere în care artistul realist ocupă din nou primul loc, lăsând în umbră pe filozoful moralist.

Bătrâneţea

La 70 de ani Tolstoi e în culmea gloriei - o glorie universală, cum numai Voltaire şi Goethe o mai cunoscuseră. Dar în familie viaţa devine infernală.

În anul 1901, Tolstoi pleacă în Crimeea pentru a se lecui de pneumonie, după care se reîntoarce la Iasnaia Poliana, unde rămâne până în preajma morţii sale. În acelaşi an el este excomunicat din biserică (mai ales din cauza ultimului său roman - „Învierea” - unde atacă făţiş biserica). Guvernul ţarist, al lui Nicolae al II-lea, ar fi procedat, desigur, şi mai drastic, însă gloria lui Tolstoi era „prea mare - după spusele unui general de jandarmi - pentru ca închisorile ruseşti s-o poată cuprinde”. Şi într-adevăr, nu se putea trece cu vederea faptul că în ultimile decenii figura scriitorului de la Iasnaia Poliana a stat neîncetat în centrul atenţiei opiniei publice din lumea întreagă.

Revoluţia din anul 1905 l-a găsit pe scriitor preocupat de acelaşi frământări şi chinuit de contradicţia dintre sincera lui dorinţă de a veni în ajutorul ţăranilor şi teoria neîmpotrivirii la rău prin violenţă. Credinţa în eficacitatea acestei teorii îi este de multe ori contrazisă de mersul firesc al istoriei iar el nu poate să nu recunoască uneori binefacerile revoluţiei. Tolstoi nu poate rămâne indiferent la numeroasele execuţii din perioada reacţiunii stolîpiniste de după revoluţia din 1905 şi scrie plin de revoltă şi îndignare articolul „Nu pot să tac” (1908), în care atacă direct guvernul.

Cei 12 Tolstoi

Tolstoi şi soţia sa au avut doisprezece copii. Ultimul copil, un fiu pe nume Ivan, s-a născut în acelaşi an cu primul lor nepot, pe când Tolstoi împlinise şaizeci de ani. Dintre toţi aceşti copii, niciunul nu a împărtăşit idealurile filozofice şi morale atât de dragi tatălui lor.

Primul fiul, Serghei, a devenit funcţionar public, spre disperarea tatălui. Al doilea, Ilia, în loc să muncească, şi-a prăpădit timpul la vânătoare. Lev, cel de-al treilea, a devenit scriitor, fără însă să aibă şi talentul necesar pentru aceasta. Al şaselea fiu a fost genul de om care ar fi împuşcat un câine vagabond dacă s-ar fi aflat în piaţa publică. Toţi fiii şi toate ficele au fost copii bogaţi, crescuţi în puf, care nu au pus niciodată la îndoială status quo-ul, şi nici nu le-a trecut prin cap că nu este drept să exploateze ţăranii care le munceau pământul. Deja în 1892, toţi copiii lui Tolstoi se răspândiseră în lume, cu excepţia celei de-a doua fiice, Maria. Ulterior căsătoriei, şi aceasta din urmă a părăsit căminul părintesc.

Înconjurat de haos, singura fiinţă care putea ajunge la sufletul lui Tolstoi era cea de-a treia fiică, Alexandra. Aşteptând acasă întoarcerea copiilor săi, pe care de altfel nu i-a înţeles niciodată, Tolstoi a decis să-i primească înapoi cu braţele deschise.

Şfârşitul vieţii

Contrastul dintre viaţa lui de liniştită bunăstare şi mizeria în care trăia poporul, îl face să sufere din ce în ce mai mult şi îl duce la obsedanta idee de a-şi părăsi familia şi de a se refugia undeva în sudul Rusiei sau în Bulgaria, pentru a duce o viaţă simplă şi liberă.

Acest sfâşietor chin moral îl determină pe Tolstoi ca la 28 octombrie 1910, în vârstă de 82 de ani, să părăsească Iasnaia Poliana, şi să plece, împreună cu fiica sa, Alexandra, şi medicul D. Makoviţki. Nerezistând călătoriei, Tolstoi răceşte şi moare la 7/20 noiembrie 1910, în mica gară Astapovo. A fost înmormântat la Iasnaia Poliana, aşa cum ceruse, în locul unde în copilărie căutase beţişorul fermecat cu ajutorul căruia urma să dăruiască omeniri fericirea.

În timpul Uniunii Sovietice domeniul Iasnaia Poliana a devenit proprietatea statului. În conac şi în şcoala înfiinţată de Tolstoi la Iasnaia Poliana s-au instituit o bibliotecă şi un muzeu care au avut greu de suferit de pe urma invaziei naziste. După război urmele distrugerilor au fost înlăturate şi Iasnaia Poliana a revenit poporului ca loc de reculegere şi de studiu.

În ultima perioadă a vieţii, Tolstoi trăieşte o puternică criză morală, care îl face să renunţe la avere, să se apropie de viaţa celor mulţi, să caute sensul existenţei în iubirea de oameni şi - în ciuda măsurilor represive luate de autorităţile ţariste - să protesteze prin scris împotriva abuzurilor şi să ceară reforme pentru îmbunatăţirea sorţii celor asupriţi. În această perioadă scrie romanul „Învierea” şi dramele „Puterea întunericului” şi „Cadavrul viu”.

Înstrăinarea de Biserică şi o înmormântare simplă

Biserica Sfântul Nicolae în Kamovniki, din parohia căreia făcea parte Tolstoi înainte de a fi excomunicat

Sfântul Sinod îl excomunicase pe scriitor din sânul Bisericii pravoslavnice, interzicând înmormântarea sa religioasă fără o prealabilă căinţă. De la această decizie, exact de la începutul noului secol (al XX-lea), înfruntarea directă dintre excomunicat şi excomunicatori avea să ia proporţii uriaşe. Tolstoi şi-a cunoscut adversarii, de aceea şi-a luat toate măsurile de precauţie pentru a nu fi cumva păcălit într-un moment, când nu s-ar mai fi putut împotrivi. În anul premergător morţii, el declara solemn:
 „...nu pot să mă întorc la Biserică, să mă împărtăşesc înainte de moarte, la fel cum n-aş putea înainte morţii rosti vorbe neruşinate sau privi poze pornografice, şi, de aceea, tot ce se spune despre căinţa mea şi împărtăşania mea înainte de moarte - e o minciună.”
—L. N. Tolstoi

Pe măsură ce avansau pregătirile pentru sărbătorirea celei de-a optzecea zile de naştere a scriitorului, guvernul şi biserica au devenit mai indulgente faţă de intervenţiile sale în viaţa publică a ţării. În Rusia soseau scriisori, telegrame şi vizite din toate colţurile lumii, mulţimi de scriitori şi filozofi dorind să celebreze longevitatea gânditorului rus.

Chiar şi în 1909, Tolstoi era în formă. Îşi continua clasicele proteste la adresa acţiunilor guvernului şi ale bisericii, lucrând în acelaşi timp la un nou roman. Era implicat intens în tot ceea ce se petrecea în jurul lui. Tolstoi făcea eforturi susţinute să compună şi să îşi transfere manuscrisele către editura Intermediarul, spre nemulţumirea soţiei sale care nu era în relaţii bune cu Certkov, directorul editurii amintite mai sus. Disensiunile au continuat şi în anul următor, iar Tolstoi a început să aibă în vedere părăsirea caminului pentru totdeauna.

Astfel, la 28 octombrie 1910, la ora şase dimineaţa, Tolstoi a plecat de acasă însoţit de secretara sa. Fiica Alexandra i s-a alăturat două zile mai târziu. De teamă să nu fie urmărit, scriitorul a decis să se îndrepte către o mânăstire, însă la mijlocul drumului a abandonat traseul rămânând într-o staţie de tren.

Grăbindu-se să i se alăture, la auzul înrăutăţirii stării sale de sănătate, copiii i-au stat la căpătâi până în zorii zilei de 7 noiembrie (20 noiembrie pe stil vechi), când pneumonia l-a doborât.

După evadarea de la Iasnaia Poliana şi îmbolnăvirea sa la Astapovo, s-au întreprins ultimile încercări de împăcare cu biserica. Într-o telegramă a mitropolitului Antonie din Petersburg i se propune întoarcerea în sânul Bisericii, însă scriitorul refuză ferm. După moarte, arhiereul Parfenie, venit special de la Tula, se interesează dacă Tolstoi nu şi-a exprimat cumva dorinţa de a se întoarce la Biserică. Vice-directorul Departamentului Poliţiei, de faţă şi el pentru a preveni eventualele tulburări, anunţă insuccesul lui Parfenie: nimeni din familia scriitorului nu confirmă dorinţa împăcării lui Tolstoi cu Biserica. Ceremonia de doliu este, potrivit prevederilor exprese ale defunctului, dintre cele mai simple cu putinţă. Fără fast, fără forme exterioare. În noaptea de 7 noiembrie are un nou atac de cord. I se administrează morfină. În jurul orei 5 dimineaţa i se permite Sofiei Andreievna să-şi vadă soţul muribund. Tolstoi moare la orele 6. La 8:30 începe pelerinajul prin faţa corpului neînsufleţit. La orele 12:00 are loc ceremonia de doliu. Se cântă veşnica pomenire. Pe 8 noiembrie sicriul cu corpul neînsufleţit al lui Tolstoi e transportat de la Astapovo la Iasnaia Poliana, unde ajunge în ziua următoare la orele 10 dimineaţa. Pe 9 noiembrie între orele 11:45 şi 14:15, mii de oameni îşi iau rămas-bun de la Tolstoi. La orele 15:00 are loc înhumarea lui Tolstoi în pădurea Zakaz, în locul dorit de el.

Dacă Dostoievski a avut parte de o înmormântare aristocratică, aristocratul Tolstoi a avut parte de una simplă. Primul a fost iertat de Biserică pentru păcatele lui. Al doilea nu a iertat niciodată Biserica pentru păcatele ei.

Opera literară

Cei mai cunoscuţi colaboratori ai ziarului Sovremennik în 1856 (stând în picioare, de la stânga la dreapta): Lev Tolstoi, Dmitri Grigorovici (stând pe scaun, de la stânga la dreapta): Ivan Goncearov, Ivan Turgheniev, Alexandr Drujinin şi Alexandr Ostrovski.

Într-adevăr, operele lui Tolstoi - una din culmile cele mai înalte ale realismului mondial - nu sunt doar rezultate ale observaţiei obiective, ci transmit mai ales experienţe proprii, prin acele multe situaţii reprezentate în opere şi trăite personal de autor, prin personaje inspirate de membri ai familiei sale, de pildă, sau altele care îi exprimă măcar parţial ideile, sentimentele, ori un fragment din viaţa sa personală (Olenin din „Cazacii”, Levin din „Anna Karenina”, Andrei şi Pierre, din „Război şi pace”). Aspectele materiale exterioare îl interesează foarte puţin, cele etnografice sau pitoreşti aproape deloc. Ceea ce primează la Tolstoi este experienţa personală şi studiul psihologic.

Este chiar cazul primelor sale povestiri („Copilăria”, „Adolescenţa”, „Tinereţea”; „Dimineţile unui moşier” etc.): este observat, într-adevăr, detaliul realist semnificativ, dar este insistent transcrisă şi poezia amintirilor, sau este relatată experienţa socială încercată de scriitor pe moşia sa. În Caucaz, pătruns profund de farmecul naturii (plasticitatea descrierilor de natură prevalează în această primă fază a creaţiei tolstoiene), al vieţii simple şi al oamenilor săi - factori care produc asupra sa efectul unei regenerări spirituale - Tolstoi creeaza figura (un alter-ego al său) protagonistului din povestirea „Cazacii”. O serie de alte povestiri vor fi parcă ilustrări ale ideii rousseauiste despre superioritatea omului natural asupra omului produs al civilizaţiei citadine.

Între 1863 şi 1877, Tolstoi a scris cele două mari capodopere, „Război şi pace” (1869) şi „Anna Karenina” (1877). Prima redă evenimentele din timpul invaziei lui Napoleon vazută prin prisma destinului câtorva familii ruseşti şi în special prin ochii a două personaje, prinţul Andrei Bolkonski şi Pierre Bezuhov, care încearcă să descopere sensul vieţii. Cea de-a doua, reprezentând una dintre cele mai măreţe poveşti de dragoste din literatura mondială, ilustrează iubirea adulteră a Annei Karenina şi a contelui Alexei Vronski care duce la distrugerea Annei, ca urmare a refuzului acesteia de a se conforma valorilor ipocrite ale moralei clasei superioare. În paralel cu tragedia Annei, Levin încearcă să descopere o alternativă a vieţii sociale pe care o întrezăreşte în viaţa casnică, alături de ţăranii de pe moşia sa.

Război şi pace

Tolstoi a lucrat la „Război şi pace” timp de şase ani: din 1863 până în 1869, pornind de la diverse fragmente pe care le avea de câţiva ani, astfel dezvoltând povestea şi personajul eroului principal, un tânăr decembrist. Păstrând doar frânturi din ideile iniţiale despre intrigă şi schimbând cadrul narativ la războaiele napoleoniene, a început să contureze o operă de ficţiune istorică. Compoziţional, imensa varietate de figuri (peste 550) şi episoade este arhitecturată sub formă de cronică a vieţii, în principal a câtorva familii din înalta nobilime rusă.

Concentrându-se asupra membrilor a două familii importante, Bolkonski şi Rostov, „Război şi pace” foloseşte istoriile lor individuale pentru a portretiza Rusia în pragul unui conflict apocaliptic cu Franţa lui Napoleon Bonaparte. Evenimentele împing repede personajele centrale spre confruntarea inevitabilă. Nici un alt scriitor nu se compară cu Tolstoi în amploarea viziunii epice, ce cuprinde stările sufleteşti prin care trec oraşe întregi, mişcările armatelor, prevestirile de rău augur ce planează asupra întregii societăţi.

Dintre numeroasele personaje perfect desenate, un relief deosebit îl capătă prinţul Andrei Bolkonski, contele Pierre Bezuhov şi Nataşa Rostova. Primul este un om inteligent şi cult, voluntar şi energic, generos şi sincer, onest şi cu o bogată viaţa interioară, dar care - conştient de inevitabilul declin al clasei căreia îi aparţine şi dezamagit de mediul căruia nu i se poate adapta, deşi caută, zadarnic, să dea prin acţiune, un sens vieţii - cade în pesimism. Pierre Bezuhov este un caracter total diferit: timid şi lipsit de voinţă, sentimental şi aplecat spre visare, fără simţ practic şi spirit de iniţiativă, snob deşi îi displace stilul de viaţă al aristocraţiei; de asemenea, un om preocupat de dreptatea socială, ajungând până la atitudini protestatare. Tolstoi l-a învestit cu anumite caractere care îi erau proprii lui, în timp ce altele le-a proiectat asupra lui Andrei. Bolkonski este un fel de om al „Secolului luminilor”, în timp ce Bezuhov pare a fi - asemeni scriitorului - un discipol al lui J.J.Rousseau. Nataşa (considerată de critici ca fiind una din cele mai bine realizate personaje feminine din întreaga literatură universală) reprezintă idealul feminin tolstoian: spontană şi simplă, delicată şi afectuoasă, devotată familiei.

În timpul celui De-al Doilea Război Mondial şi al invaziei naziste, Tolstoi a fost autorul cel mai publicat în Rusia, iar pasaje relevante din „Război şi pace” erau afişate pe străzile Moscovei pentru a servi drept pilda de eroism. Deşi atât „Război şi pace”, cât şi Anna Karenina sunt puternic ancorate în spaţiul şi vremea lor, nici unul dintre ele nu este limitat de acestea, căci Tolstoi urmăreşte dezvăluirea unor adevăruri mai ample ale istoriei şi naturii umane.

Anna Karenina

Succesul ecranizarii din 1935 a romanului lui Tolstoi a facut din Greta Garbo imaginea Annei Karenina, cunoscută în toată lumea.

În 1873, Tolstoi a început să lucrezele la următorul lui roman de mari proporţii, inspirat parţial din nişte evenimente ce au avut loc la o moşie învecinată, unde amanta respinsă a unui nobil s-a sinucis aruncandu-se în faţa unui tren. Acest subiect, pe fundalul recitirii poeziilor lui Puşkin copiilor săi l-a inspirat să scrie despre o familie cu adevărat nefericită.

După câteva luni, la finalizarea manuscrisului, în loc să prezinte carte în forma finală, Tolstoi a decis să dezvolte şi să elaboreze textul încă şi mai mult. După corectarea şi trimiterea acestui exemplar la tipărit, a decis să editeze şi să dezvolte textul încă o dată. Stiulul lui Tolstoi a fost mereu aşa. Fiecare nouă idee îi părea mai strălucită decât cea anterioară şi trebuia să revină pe text şi să-l corecteze. Totuşi, când forma finală a acestui roman ce descria istoria tragică a unei familii a ajuns să fie tiparită, aproale jumătate din text a fost tăiat, iar întârzierile de tipărire erau inevitabile. În 1877, romanul a fost publicat în cele din urmă în întregime.

Răzvrătita Anna Karenina dă frâu liber pasiunii pentru un ofiţer îndrăzneţ, contele Vronski, şi îşi părăseşte căminul lipsit de dragoste pentru a se arunca în braţele unei iubiri pasionale, dar sortite eşecului. Ea îşi sacrifică astfel copilul şi se supune condamnării de către înalta societate moscovită. Povestea tragică a Annei este întreţesută şi contrastează cu idila şi căsătoria dintre Constantin Levin şi Kitty Şcerbaţkaia, foarte asemăntoare cu cea dintre Tolstoi şi soţia sa. Cautând adevărul, Levin îşi exprimă opiniile despre societatea contemporană, politică şi religie, care sunt adesea considerate ca aparţinând autorului.

Cu acest roman, atenţia lui Tolstoi se îndreaptă spre viaţa contemporană. În raport cu „Război şi pace”, aici sfera de realităţi şi probleme se restrânge: este un roman al vieţii de familie. Totuşi, cadrul social (romanul are circa 150 de personaje) este şi aici amplu şi atent investigat. Prezentând nu doar o poveste de dragoste, ci şi idei filozofice despre societate, romanul încearcă să evidenţieze aspecte umanitare, sensul şi scopul vieţii, condiţiile morale ale căsătoriei şi vieţii de familie, relaţia dintre viaţa şi moarte, dintre iubire şi fericire. Privirile scriitorului se extind însă şi asupra unui câmp social vast, cuprinzând negustori, intelectuali, ţărani, etc.

„Anna Karenina” este considerat cel mai „cinematografic” roman al lui Tolstoi, beneficiind de numeroase ecranizări. Nefericita Anna a fost întruchipată de actriţe celebre: Greta Garbo (1935), Vivien Leigh (1948), Jacqueline Bisset (1985), Sophie Marceau (1997).

Învierea

Între anii 1889—1899, Tolstoi scrie cel de-al treilea roman, „Învierea”, inspirat din viaţa epocii şi având o tematică profund socială şi politică. Fiind scris într-o epocă de creştere a avântului revoluţionar premergător revoluţiei din 1905, romanul are un ascuţit caracter demascator şi capătă o mare forţă generalizatoare.

Prinţul Nehliudov este numit membru într-o comisie de juraţi, întrunită pentru a judeca şi condamna o prostituată acuzată de crimă. O recunoaşte: este chiar Katiuşa Maslova, fosta servitoare a familiei sale, pe care el a sedus-o, împingând-o astfel până la ultima treaptă a decăderii. Pradă unor atroce remuşcări, Nehliudov renunţă la moşii şi la viaţa mondenă, o urmează pe condamnată în Siberia, iar după ce îi obţine graţierea, îi cere, spre a-şi ispăşi greşeala faţă de ea, să se căsătorească cu el. Ea refuză, iar Nehliudov rămâne să mediteze asupra adevărurilor Evangheliei.

Punând în centrul atenţiei autodesăvârşirea Katiuşei şi încercările lui Nehliudov de a începe o viaţă nouă, Tolstoi arată în acelaşi timp mizeria în care trăiau oamenii simpli, satul căzut în ruină, închisoarea ţaristă şi deţinuţii ei, deportarea în Siberia, demască ipocrizia bisericii, justiţia, corupţia aparatului de stat ţarist. În acţiunea romanului, Tolstoi a introdus oameni din cele mai felurite categorii sociale. El a zugrăvit şi vârfurile nobilimii, şi preoţimea, şi funcţionărimea, şi ofiţerimea, şi negustorimea, şi lumea meseriaşilor şi pe cea a mujicilor, încercând chiar să creeze tipuri de revoluţionari, prezentându-i cu simpatie îndeosebi pe narodnici, în timp ce faţă de social-democraţi are rezerve şi îşi manifestă chiar dezacordul şi lipsa de înţelegere.

Cu o înfluenţă în toată lumea, romanul „Învierea” a reuşit, în cele din urmă, să înfurie Biserica Ortodoxă. Această lucrare a determiant Biserica să-i refuze lui Tolstoi toate sfintele taine, inclusiv împărtăşania, pentru tot restul vieţii. Astfel, scriitorul a primit cu furie ştirea cu privire la excomunicarea sa din sânul Bisericii în februarie 1901.

Scrieri filozofice

În 1879, lăsând deoparte literatura, Tolstoi a început să scrie filozofie creştină, printre operele sale numărându-se „Confesiunile”, „Critica teologiei dogmatice”, „Scurtă expunere a Evangheliei” şi „În ce constă credinţa mea”, lucrări unde autorul îşi prezintă propriile interpretări religioase. În această perioadă a publicat şi „Cu ce trăiesc oamenii”, o serie de poveşti populare, încluzând „Ivan cel prost”.

În 1882, în urma participarii la recensământul din Moscova, el a ajuns la concluzia că lucrul cel mai important pe care îl făceau oamenii era munca fizică precum cea a ţăranilor de pe moşie. Astfel de idei despre importanţa vieţii simple de subzistenţă au devenit mai târziu principiile de bază ale mişcării cunoscute sub numele de tolstoism.

Ideile filozofice şi estetice. Tolstoismul.

Tolstoi la biroul său din Iasnaia Poliana. Din cauza miopiei, a tăiat picioarele scaunului, astfel ca faţa sa să fie situată în apropierea suprafeţei biroului. Portret realizat de Nikolai Gay în 1884.

Spre sfârşitul vieţii, Tolstoi caută din ce în ce mai atent înţelepciunea supremă şi mântuitoare. O caută în sine, în mujici, în gândurile oamenilor înţelepţi. Frecventa vechea filozofie chineză, indiană, ebraică, creştină. Caută răspunsuri în operele unor gânditori şi profeţi precum Buddha, Lao Zi, Isaia, Iisus. Dintre cei moderni, îi prefera pe Pascal, Kant, Gandhi. Îi displăceau, în schimb, autorii „la modă”, un Schopenhauer, un Nietzsche, sau ruşii care puteau fi suspectaţi de decadenţă. Citind „Dama de pica” (de Puşkin), exclamă:

Insistenţa lui Tolstoi în promovarea pacifismului şi împotrivirea faţă de război au dus, în cele din urmă, la întemeierea şcolii de gândire tolstoiste. În realitate, Tolstoi a încercat să îşi trăiască filozofia, luptând pentru sprijinirea victimelor foametei, donând bani pentru protejarea celor oprimaţi, şi susţinând prin alte mijloace recucerirea păcii.

Interpretarea personală a creştinismului

După 1880, Tolstoi scrie o mulţime de broşuri în care îşi expune noile idei asupra religiei, bisericii, artei, şcolii, educaţiei, vieţii, muncii, progresului, patriotismului, guvernului, militarismului, chestiunii agrare etc., scrieri care constituie ceea ce s-a numit „tolstoism”. Iniţial, Tolstoi a fost un raţionalist. Tendinţele raţionaliste l-au ajutat ca scriitor, să prezinte critic aspectele negative ale vieţii ruse. Totodată trebuie amintită şi permanenta sa adeziune la ideile lui J. J. Rousseau.

Convingerile filantropice ale scriitorului au început să iasă la iveală în jurul vârstei de cincizeci de ani. În tinereţe, obişnuia să se îmbete cu plăcerile vieţii, scrisul era o distracţie, însă în intervalul 1873 - 1875 şi-a pierdut al cincilea şi al şaselea fiu, pruncul care i-ar fi fost a treia fiică, precum şi două mătuşi. Punându-i în pericol viaţa fericită, teama de moarte a pus stăpânire din ce în ce mai mult pe gândurile lui Tolstoi, ajungând să se gândească la sinucidere ca la singura modalitate de a avea control asupra propriei sorţi. Din acel moment, a început să caute răspunsuri în religie, însă nu în credinţa care i-a fost predicată din copilărie, cea a Bisericii Ortodoxe Ruse. Biserica pe care o cunoştea nu era altceva decât o proteză pentru Ţar, care sprijinea războiul şi promova validitatea pedepsei cu moartea. Pur şi simplu, nu putea să creadă într-o biserică ce propovăduia iubirea şi milostenia Domnului la slujba de duminică, pentru ca în restul săptămânii să accepte crima.

Astfel, Tolstoi a întreprins propriile cercetări, şi a descoperit Scripturile, fără să creadă însă în învierea lui Iisus, în Sfânta Treime sau în profeţii. Din întreaga Evanghelie, singurul lucru pe care l-a găsit demn de reţinut a fost Predica de pe Munte, şi porunca lui Iisus Hristos de a ne împotrivi răului. În urma cercetărilor, în 1879, Tolstoi a scris o serie de lucrări unde îşi concentrează eforturile în analiza credinţei. Aceste idei radicale cu privire la biserică au stârnit confuzie în rândul prietenilor, şi iritarea soţiei sale, Sofia.

În fapt, problemele conjugale ale lui Tolstoi au început cu mult înaintea acestui moment, cu accese de gelozie ale soţiei, faţă de o veche iubită. Dincolo de acestea, faptul că „viitorul omenirii” avea întotdeauna prioritate faţă de propria familie a dus la disensiuni nesfârşite. Cu cât se afunda mai mult în studiul interpretării doctrinei creştine, cu atât scriitorul era mai dezgustat de stilul de viaţă decadent al celor bogaţi şi alte apucături similare specifice timpurilor sale, astfel că a început să acorde sprijin refugiaţilor şi să protesteze cu şi mai multă ardoare împotriva acţiunilor guvernului.

Urmărit de guvern pentru idealurile sale anarhice, Tolstoi şi-a făcut prieteni noi, care îi împărtăşeau viziunea; soţia sa însă, veşnic raţională, a ajuns să îi urască pe aceşti noi prieteni periculoşi. Simţea cu stringenţă nevoia de a-şi proteja copiii de ideile periculoase şi neortodoxe ale soţului său cu privire la viaţă şi moralitate. Inflexibilitatea filozofică a lui Tolstoi, l-a determinat pe acesta să îi cedeze soţiei sale administrarea gospodăriei, fortându-l să îşi susţină întrunirile şi evenimentele activiste în altă locaţie. Cu dorinţa arzătoare de a îi elibera pe iobagi, a decis să renunţe la viaţa sa de moşier în favoarea celei de muncitor al pământului. În concepţia sa, în aceasta constă tolstoismul - nu în ritualuri de venerare şi de confesiune tipice religiilor, ci în traiul simplu şi cinstit, ca fermier sau munctior. Un exemplu al acestei filozofii a fost detaliat în povestea populară „Doi bătrâni”. Astfel, pentru a sluji din tot sufletul divinitatea, mai degrabă decât de a pleca în pelerinaj la Ierusalim, este important să îi hrănesti pe cei flămânzi, să duci o viaţă simplă şi onestă lucrând pământul.

Cărti de Lev Tolstoi


Cum Cumpăr Cum plătesc Livrare
0 cărţi in coş
Total : 0 RON