Marin Preda

Marin Preda (n. 5 august 1922, Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman — d. 16 mai 1980, Mogoşoaia) a fost un nuvelist, romancier, scriitor şi director de editură român.

Copilăria

La 5 august 1922, în comuna Siliştea-Gumeşti, plasa Balaci, judeţul Teleorman, se naşte Marin Preda, fiu al lui Tudor Călăraşu, „de profesie plugar", şi al Joiţei Preda. Copilul va purta numele mamei, întrucât părinţii nu încheiaseră o căsătorie legală, numai astfel Joiţa Preda putea primi pensie în continuare ca văduvă de război. Joiţa venea cu două fete din prima căsătorie: Măria (poreclită Alboaica - după numele bărbatului) şi Miţa (Tita). Tudor Călăraşu avea şi el trei băieţi cu prima soţie care-i murise: Ilie (Paraschiv), Gheorghe (Achim) şi Ion (Nilă). În familia celor doi soţi se mai nasc: Ilinca, Marin şi Alexandru (Sae).Copilul Marin Preda îşi petrece copilăria în această familie numeroasă care – în ciuda celor două loturi de pământ „primite la împroprietărire” – nu este lipsită de griji.

În septembrie 1929, învăţătorul Ionel Teodorescu îl înscrie pe Marin Preda în clasa I, însă tatăl, care şi-a dat copiii la şcoală numai la vârsta de 8 ani, nu-l lasă să frecventeze. Anul următor este reînscris în clasa I, la Şcoala primară din satul natal. Dar, ca în orice familie de la ţară, copilul participă şi la treburile gospodăreşti (păzitul vitelor, munca la câmp), ceea ce face ca în primele clase să absenteze adesea de la şcoală. Dar treptat-treptat, se dovedeşte printre elevii cei mai buni din seria sa, obţinând premiul cu coroniţă (scenă evocată în Moromeţii).

Anul 1933 – 1934 (clasa a IV-a) este unul dintre cei mai grei din viaţa şcolarului: tatăl nu-i mai poate cumpăra cărţi şi se îmbolnăveşte de malarie. Învăţătorul îi arată multă bunăvoinţă, îl ajută să termine anul şcolar şi-i împrumută cărţi. Când nu găseşte cărţi noi în sat, merge să împrumute în comunele vecine: „Cum adică - exclamase odată tatăl surprins - să faci treizeci de kilometri până la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Şi să-l fi pus la o treabă mai mică decât asta, ar fi ieşit gălăgie mare...”. Cu rugăminţi repetate şi insistenţe, obţine de la mama sa promisiunea că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la „şcoala de învăţători”.

Între 1934 – 1937 urmează clasele V – VII, avându-l ca învăţător pe Ion Georgescu din Balaci, un sat vecin. Dascălul îşi va reaminti la bătrâneţe că elevul Marin Preda „era un visător în clasă”, dar „se descurca bine, la scris”, la o temă dată despre Unirea Principatelor făcând o „lucrare senzaţională”.
Termină clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru obţinerea certificatului de absolvire a şapte clase îl susţine la Şcoala de centru din Ciolăneşti (o comună la zece kilometri distanţă de Siliştea-Gumeşti). La 18 iunie i se eliberează certificatul nr. 71 de absolvire a şapte clase primare, cu media generală pe obiecte 9,15.

Plecarea din satul natal

În 1937, evitând Şcoala Normală din Turnu-Măgurele (pe atunci, reşedinţa judeţului Teleorman), unde taxele erau prea mari, se prezintă la Şcoala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei. (Fiecare judeţ având o şcoală de învăţători, erau preferaţi la examene cei din judeţul respectiv.) Tatăl intenţionează acum să-l dea la o şcoală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroşi, de la care elevul Marin Preda îşi procura cărţi, şi îl duce la Şcoala Normală din Abrud, unde reuşeşte la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează vieţii de normalist internist, este mulţumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni şi petrece vacanţa de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud.

În toamna lui 1939 este transferat la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei, unde îşi continuă studiile încă un an. Ca şi la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română şi chiar matematici. În şedinţele Societăţii literare din şcoală este remarcat de profesorul Justin Salanţiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societăţii scrie şi citeşte câteva schiţe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista şcolii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viaţă transilvană vor fi evocaţi în „Viaţa ca o pradă” şi în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primeşte o repartiţie pentru o şcoală similară din Bucureşti.

În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare şi ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiaţii ardeleni şi se întâlneşte cu siliştenii lui stabiliţi în Bucureşti. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” şi în „Viaţa ca o pradă”.

La sfârşitul anului şcolar 1940-1941 (urmat şi cu ajutorul directorului şcolii), susţine examenul de capacitate, însă datorită greutăţilor materiale se hotărăşte să renunţe la şcoală.

În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereuşind să publice nimic şi nici să-şi găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc şi să înţeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna şi toată iarna lui '41-'42. Doar lucruri fără legătură, nefireşti... N-aveam unde dormi, era lapoviţă prin tot Bucureştiul, şi umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua şi toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.

În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obţine viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941.

Activitatea literară

În aprilie 1942 debutează cu schiţa Părlitu' în ziarul Timpul (nr. 1771 şi 1772 din 15 şi 16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schiţele şi povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.

În septembrie părăseşte postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcţionar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”.

În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” pubică schiţa Rotila. Ia parte la câteva şedinţe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenţi o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani.[2] Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeţii. Ea este construită pornind de la tehnica „muştei pe perete“ (o naraţiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri.

Între 1943-1945 este luat în armată, experienţă descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viaţa ca o pradă şi Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. Apoi din 1952 devine redactor la revista „Viaţa românească”. În 1956 primeşte premiul de stat pentru romanul Moromeţii. Un an mai târziu, în 1957, scriitorul efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se opreşte la Beijing. În 1954 se căsătoreşte cu poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum. Au divorţat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în Franţa la începutul anilor 70. Cu cea de-a treia soţie, Elena, a avut doi fii: Nicolae şi Alexandru.

În 1960-1961, citeşte marii romancieri ai lumii. Este fascinat de William Faulkner, cu care proza lui are evidente afinităţi. În 1965 traduce romanul Ciuma de Albert Camus. În 1968 este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare din 1980. În 1970 - traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii. Romanul său, Marele singuratic, primeşte premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.

În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.

Apare ediţia a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar în 1977 publică Viaţa ca o pradă, un roman autobiografic amplu care are drept temă principală cristalizarea conştiinţei unui artist.

În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni. O lună mai târziu este ales deputat în Marea Adunare Naţională (parlamentul). Între 1975 şi 1980 locuieşte în Bucureşti pe strada (pictor) Alexandru Romano nr.21.

Pe 16 mai 1980 moare la vila de creaţie a scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia. Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS ar fi dispărut. Familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni şi a survenit în condiţii oculte. În ultimii cinci ani de viaţă a fost mentor şi prieten literar al lui Cezar Ivănescu.

Lista selectivă a operelor antume
 
1948 - Întâlnirea din pământuri, volum de povestiri
1949 - Ana Roşculeţ
1952 - Desfăşurarea
1955 - Moromeţii, volumul I
1956 - Ferestre întunecate
1959 - Îndrăzneala
1962 - Risipitorii
1967 - Moromeţii, volumul II
1968 - Intrusul
1972 - Imposibila întoarcere
1972 - Marele singuratic
1973 - Întâlnirea din pământuri (ediţia a 2-a)
1975 - Delirul
1977 - Viaţa ca o pradă
1980 - Cel mai iubit dintre pământeni