Vladimir Streinu

Biografie şi Bibliografie

 -
Vladimir Streinu (23 mai 1902 - 26 noiembrie 1970) a fost un autor, critic literar, deputat, estetician, istoric literar, pedagog, scriitor  român.

Date biografice

Vladimir Streinu, pseudonim al lui Nicolae Iordache (a mai semnat şi Apollonius), s-a născut în comuna Teiu, din judeţul Argeş, ca fiu al lui Şerban Iordache, din neam de moşneni, agricultor foarte avut, şi al Leancăi.

A absolvit şcoala primară din satul natal în 1912, după care intră la Liceul I.C. Brătianu din Piteşti, unde promovează primele patru clase. În anul scolar 1916/1917, prin suspendarea cursurilor pe teritoriul ţării, ocupată de trupele germane, întrerupe şcoala şi se refugiază în Moldova. În aprilie 1917, la 15 ani, declarându-se mai mare ca vârsta, se înscrie voluntar în armată. Va fi repartizat la Regimentul 29 infanterie, compania 10, Dorohoi. Între 1 octombrie 1917 - 21 iunie 1918, a urmat cursurile unei şcoli militare, primind gradul de sergent. Lăsat la vatră, timpul petrecut în armata i se socoteşte o clasa, a V-a, iar clasa a VI-a o absolvă în particular. Continuă la zi clasele următoare la Piteşti. Din această perioadă datează primele sale încercări literare.

În 1920, după bacalaureat, se înscrie la Facultatea de litere şi filosofie din Bucureşti, specialitatea Filologie modernă (Franceză). Are ca profesori pe Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Charles Drouhet. Tot acum ia contact cu viaţa literară. În 1922, cu sprijinul poetului Vasile Voiculescu, este angajat secretar de redacţie la revista Cugetul românesc, scoasă de Tudor Arghezi şi Ion Pillat. În acelaşi timp, începe să frecventeze cenaclul Sburătorul.

În 1924, susţine examenul de licenţă, după care e numit profesor la Liceul Traian din Turnu Severin. Aici o cunoaşte şi se căsătoreşte cu profesoara Elena Vasiliu, viitoarea scriitoare Elena Iordache-Streinu. În 1925, e profesor în Bucureşti, iar peste un an, Vladimir Streinu pleacă la Paris, unde pregateşte o teză de doctorat despre Rimbaud, având conducător pe profesorul Fortunat Strowsky.

Înca din 1926 fusese angajat ca redactor la revista Sburătorul, în paginile căreia publică cea mai mare parte din poeziile sale. Întors în ţară în 1927, este numit profesor la Găeşti. Acolo scoate peste un an revista Kalende, împreuna cu Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu şi Tudor Şoimaru. Întreprinde o nouă călătorie de studii în Franţa, la Nancy. După 1929 continuă să fie profesor la Găeşti şi Piteşti, până în 1938, când se stabileşte definitiv în Bucureşti, funcţionând mai întâi la Şcoala normală de băieţi şi apoi la Liceul Mihai Viteazul. Făcând politică ţărănistă, a fost pentru scurtă vreme (1932-1933) deputat.

Criticul literar afirmat la Sburătorul, dar mai ales la Kalende, este redactor-şef la Gazeta (1935 -1938), iar din 1935, redactor la Viaţa literară şi la Revista Fundaţiilor Regale, unde va ramâne până în 1941, când noua conducere (Dumitru Caracostea) îl concediază, împreuna cu Tudor Vianu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, din cauza orientarii lor democratice.

Va reveni la Revista Fundaţiilor Regale între 1945 - 1947. Din 1942, Vladimir Streinu e numit director al revistei Preocupări literare, care, din 1943, devine Kalende. În 1947, criticul îşi susţine examenul de doctorat la Universitatea din Iaşi cu o teza despre Versul liber românesc. Dar în acelaşi an, este încă o dată concediat de la Revista Fundaţiilor Regale, dat afara din învăţământ din cauza vederilor sale politice anticomuniste. Încă din 1945, figura printre membrii fondatori ai Asociaţiei de rezistenţă culturală Mihai Eminescu.

Între 1948 - 1951, Vladimir Streinu este bolnav de plămâni, suferind o toracoplastie. După ce se reface, între 1953 - 1955, neavând nici un mijloc de existenţă, va presta umilitoare munci necalificate, precum ar fi: paznic şi ghid al muzeelor din parcul Herăstrău (pe atunci, I.V. Stalin), muncitor mozaicar. Din 1955, se află angajat ca cercetător stiinţific principal la Institutul de lingvistică al Academiei, până în 1959, când înscenându-i-se o listă de fapte imaginare, este arestat (alături de alţi intelectuali de forţă interbelici, precum Constantin Noica) şi condamnat la 7 ani închisoare pentru motive, evident, politice. Eliberat în 1962, devine cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie şi Teorie Literară (în 1965) la propunerea lui George Călinescu. Reabilitat, în 1969 e numit director la Editura Univers, profesor onorific la Facultatea de limbă şi literatură română a Universităţii din Bucureşti, unde ţine un curs de Estetica poeziei româneşti. Moare, în plină forţă creatoare, din cauza unui infarct miocardic, la 26 noiembrie 1970.

Criticul şi istoricul literar

Vladimir Streinu a debutat ca poet în Adevărul literar si artistic" (1921), iar în calitate de critic, în revista Muguri" (Câmpulung Muscel) în 1922, cu un articol despre volumul de poezii Pârga de Vasile Voiculescu, şi apoi a colaborat la foarte multe alte publicaţii, ca acelea amintite, la care să adăugăm, doar cu titlu exemplificativ, Săptamâna muncii intelectuale", Cetatea literară, Viaţa Românească, Gândirea, Mişcarea literară, Universul literar. Faţă de colegii săi de generaţie (Tudor Vianu, George Călinescu), în volum a debutat oarecum târziu, în 1938, cu Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri, urmat de Recitind pe clasicii noştri. Ion Creangă (1939), Clasicii noştri (1943), Literatura română contemporană. Antologie (1943), Istoria literaturii romane (în colaborare cu Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu) (1944), Versificaţia modernă (1966), Calistrat Hogaş (1968), Pagini de critică literară, 2 vol. (1968), care vor continua postum până la vol. V inclusiv (1977). Tot postum vor apărea micromonografia Ion Creangă (1971), volumul de versuri Ritm imanent (1971), Studii de literatură universală (1973). Vladimir Streinu a îngrijit prima ediţie critică a Operei lui Calistrat Hogaş, 2 vol. (1944, 1947) şi o editie anglo-română a capodoperei lui Shakespeare, "Tragedia lui Hamlet, prinţ al Danemarcei" (1965).

Criticul nostru si-a definit conceptia si opiniile estetice de-a lungul celor cinci volume de Pagini de critica literara şi în special în acela din 1938. El se pronunta impotriva metodelor istorice, sociologice, biografice si impotriva oricarei metode, ca fiind incapabile sa explice si sa decida asupra originalitatii spiritului creator. Metoda are numai valoarea celui care o practica. Relativist, intrucat esenta artei ar fi ceva imprecis, opera ar avea un duh inanalizabil", Vladimir Streinu considera ca sarcina criticului este sa desluseasca intr-o poezie sau intr-un roman concretul necategorial al artei, realitatea ei monadica, misterul vibrator cu care sa consune". Mai exact, sa surprinda unicitatea operei. Si sunt invocati in acest sens Charles Du Bos (sonoritatea fundamentala"), Henri Bergson (durata vie"), Gabriel Marcel (l'attention à l'unique"), Camil Petrescu (substantialitatea"). Critic de formatie maioresciana, Streinu a vazut in militantismul estetic o forma a luptei pentru arta, pentru frumos, de unde si polemicile sale impotriva ingerintelor politice din orice parte ar fi venit ele in domeniul literaturii si impotriva mediocritatii. El sustine scrisul artistic in critica pe care insusi l-a cultivat. Mai tarziu, va medita asupra Tiparelor de cultura. Atic si asiatic, in care clasificarile (Aticul este clasic, simplu, organizat, rationalist...") amintesc eseul lui G. Calinescu Clasicism, romantism, baroc. Tot acum, el defineste specificul romanesc pe care-l vede ca o expresie a clasicismului, drept aesthesis carpato-dunarean", incorporat in primul rand in Miorita.

Vladimir Streinu a fost, înainte de toate, un critic de poezie pe care a îmbraţişat-o aproape în întregimea ei, de la Eminescu şi înca de mai inainte (măruntul romantism, tenebros, exotic si formalist"), pâna la cel mai tânar contemporan. Marele poet l-a atras in permanenta, comentandu-i opera in mai multe randuri, in special in volumul Clasicii nostri. Luceafarul e o drama a antinomiilor, fiind motivul fundamental ce se regaseste in intreaga inspiratie a poetului". Despre Floare albastra afirma ca e un embrion al marii lui opere, spectaculoasa oscilatie eminesciana intre ideea de moarte si viata. In studiul Eminescu, poet dificil se pronunta, poate cam categoric, impotriva popularitatii poetului, a asa-zisului curent eminescian, care nu s-ar fi produs, observand ca destule versuri, sintagme sau poezii raman neintelese. Unicitatea lui Eminescu, poet al visului dublu, teurgic si mitologic n-a mai fost repetata de nimeni si niciodata". Acest univers mirific va fi mereu prezent in constiinta criticului si atunci cand va comenta lirica secolului XX, care se indruma pe alte cai decat ale romantismului eminescian.

Deşi orientat spre modernism, Streinu îi acorda lui Al. Macedonski un spatiu destul de limitat in cadrul capitolului Orientarea estetizanta din Istoria literaturii romane. Pe larg e discutata noutatea ideilor lui poetice, unele in premiera mondiala, ca transpozitia senzatiilor, apropierea poeziei de muzica, verslibrismul. Admiratia criticului fata de opera lui Macedonski, care, prin atitudinile exacerbate ale autorului se dezvolta intr-o semetie de arta luciferica, sublima si nemaicunoscuta", este indiscutabila.

Vladimir Streinu se afirma si isi contureaza profilul pe deplin atunci cand abordeaza perioada interbelica. Spre a-i cunoaste si mai clar optiunea estetica, va trebui sa citam studiul Traditia conceptului modern de poezie, publicat in vol. Pagini de critica literara (1938). Criticul reface acolo istoria poeticelor din antichitate pana la Edgar Allan Poe, care aduce marile inovatii; el restituie poeziei nobletea aristotelica a placerii, combate ideea de inspiratie, poemul construindu-se treptat, cu preciziunea si rigoarea logica a unei probleme de matematica. El pune pe primul plan chestiunea poeziei pure, a colaborarii poeziei cu muzica, vorbeste despre sugestie. Pe un asemenea drum, care deschidea o noua epoca, aceea a modernismului, Poe va fi urmat in Europa de Baudelaire, Mallarmé, Paul Valéry. Toate aceste inovatii, carora le subscrie si Vladimir Streinu, isi vor gasi ecou intr-o masura mai mica sau mai mare si in lirica romaneasca din secolul XX si mai ales din perioada interbelica. In introducerea la antologia Literatura romana contemporana, criticul va realiza o sistematizare a tendintelor lirice din aceasta perioada, a raporturilor in continua schimbare dintre modernism si traditionalism. Fara sa-i minimalizeze pe ceilalti, poetul care se bucura de cea mai mare consideratie este, şi pentru Vladimir Streinu, Tudor Arghezi, a cărui creaţie a comentat-o adesea, incepand cu volumul Cuvinte potrivite. Ceea ce il impresioneaza si pe autorul Paginilor de critica literară este extraordinarul geniu verbal arghezian, de o forţă hugoliana, de o materialitate coplesitoare". O atentie deosebita e acordata poeziei de inspiratie religioasa, cea ocultata sau deformata in anii dogmatismului realist socialist. Opinia lui Vladimir Streinu despre Arghezi e asa de inalta incat il asaza alaturi de Paul Valéry, T.S. Eliot, Giuseppe Ungaretti, socotindu-l si el cel mai mare poet dupa Eminescu". Foarte receptiv a fost criticul si la poezia lui Bacovia, pe care-l socotea un poet unic in literatura romana si chiar in cadre mai largi decat ale literaturii noastre". Exprimand caderea din uman in mineral", volumele Plumb si Scantei galbene contin o poezie de scoica bolnava", cum o defineste comentatorul intr-o inspirata metafora. De o inalta apreciere s-a bucurat si Lucian Blaga, la care admira miracolul ca izvor al poeziei pe care poetul il cauta in epoca miturilor si a legendelor crestine. Dupa opinia şi formula foarte personala a lui Vladimir Streinu, Blaga, pe care-l apropie de Rainer Maria Rilke, e un tip nou de creator in literatura romana, nu un filosof si un poet, ci un lirosof, cu o doctrina a lirei, care ii constituie deplina lui identitate". Sensibil se dovedeste criticul si fata de morbidetea moderna" a lui Al. Philippide si de evolutia poeziei lui Adrian Maniu de la faza de contestatar spectaculos al tuturor academismelor din anii 1910-1916, la cea traditionalista de dupa razboi, cand iconoclastul devine iconodul. Adrian Maniu (si il adauga mai tarziu si pe V. Voiculescu) ilustreaza excelent ideea lui Vladimir Streinu din citata introducere la antologia Literatura romana contemporana, potrivit careia modernii se traditionalizeaza, fara sa vrea, tematic, iar traditionalistii se modernizeaza, fara sa vrea, in expresie". Pe larg, scrie criticul despre Vasile Voiculescu, care a tinut o dreapta cumpana a lirismului nostru", lucrand cu vremea in spiritul inovatiei, etapele parcurse fiind mereu suitoare. Bineinteles, nu este uitat poetul inspiratiei religioase romanesti, situat alaturi de Tudor Arghezi. Vladimir Streinu a scris despre numerosi poeti, de la Dan Botta la Ştefan Augustin Doinaş, de la Constant Tonegaru la Marin Sorescu, pe care, desi foarte tanar, il pretuia in chip deosebit. A respins suprarealismul si, in ultimii ani, renegandu-si conjunctural mai vechi convingeri, chiar privind poezia pura si ermetica, socotind, spre exemplu, excesiv criptica poezia lui Nichita Stanescu. A observat insa cu indreptatire, in anii '60, influenta coplesitoare si imitarea pana la pastisa a lui Arghezi, Blaga, Barbu, desi era intr-un fel explicabila prin reacţia de respingere a uscatului şi simplistului realism socialist, care deturnase poezia de la rosturile ei.

Cărti de Vladimir Streinu


Cum Cumpăr Cum plătesc Livrare
0 cărţi in coş
Total : 0 RON